269 / 414
269
în 1931 şi-a luat licenţa în matematici. Şi-a
continuat specializarea în mecanica fluidelor
la Paris, unde, în 1935, şi-a susţinut teza
Sur
la détermination des fonctions harmoniques
conjuguées par certaines conditions sur les limites.
Applications à l’hydrodynamique
, devenind doctor
în ştiinţe matematice. A fost asistent la Şcoala
Politehnică dinTimişoara şi la Facultatea de Știinţe
din Cluj, din 1939 trecând ca asistent al prof. V.
Vâlcovici la Facultatea de Știinţe a Universităţii
din Bucureşti. În 1943 a fost numit conferenţiar
titular de geometrie şi matematici generale,
apoi profesor, în 1950, la Facultatea de Știinţe a
Universităţii din Bucureşti; în 1964 a fost numit
şef al Catedrei de mecanica fluidelor şi teoria
elasticităţii, apoi şef al Catedrei de mecanică
generală, hidrodinamică şi teoria elasticităţii
la Facultatea de Matematică-Mecanică. A fost
preocupat de ridicarea nivelului învăţământului
de specialitate, întocmind manuale:
Curs de
matematici generale
(1942);
Curs de matematici
superioare
(1957);
Lecţii de matematici
superioare
(1959). A depus activitate ştiinţifică
susţinută în domeniul analizei matematice,
mecanicii generale a sistemelor, hidrodinamicii,
aerodinamicii, teoriei elasticităţii. De numele său
se leagă cercetările referitoare la rezolvarea unor
probleme la limită privind funcţiile armonice
conjugate, teoria aripii subţiri, elaborarea unor
metode de studiu directe sau transonice cu
aplicaţie la aerodinamica marilor viteze. Un
domeniu în care s-a afirmat în mod deosebit a
fost cel al fluidelor compresibile. A făcut un studiu
exhaustiv al jeturilor gazoase, ajungând până la
expresia finală a coeficientului de contracţie, care
îi poartă numele. S-a aplecat, în egală măsură,
şi asupra studiului aerodinamicii subsonice şi
supersonice („metoda aproximativă în planul fizic
al lui Imai-Lamla-Iacob”) şi metoda aproximării
hidrografice, la care una dintre variante poartă,
în literatura de specialitate, numele de „metoda
coardei lui Caius Iacob”. În domeniul supersonic,
a întocmit, încă din 1950, un memoriu privind
teoria mişcărilor cronice, datorită lui România
fiind una dintre primele ţări în care s-au
abordat şi s-au rezolvat problemele matematice
extrem de dificile generate de aerodinamica
compresibilă. Rezultatele cercetărilor sale se
regăsesc în numeroase lucrări şi studii, publicate
singur sau în colaborare:
Introducere matematică
în mecanica fluidelor
(1952) – prima lucrare de
sinteză de acest gen în literatura de specialitate
din România;
Introduction mathématique à la
mécanique des fluides
(1959);
Nouvelles recherches
sur les problèmes mixtes de Volterra şi Hilbert et
leurs applications à la mécanique des milieux
continus
(1970);
Mecanica teoretică (1971);
Matematici clasice şi moderne
(3 vol., 1978–1979)
ş.a. A fost și autorul unui
Dicționar de matematici
generale
(1974). La inițiativa sa, în 1991 a fost
înființat Institutul de Matematică Aplicată al
Academiei Române, care în 2001 a fuzionat
cu Centrul de Statistică Matematică al Academiei
Române, devenind actualul Institut de Statistică
Matematică și Matematică Aplicată „Gh. Mihoc –
Caius Iacob”. Membru corespondent al Academiei
de Științe din România (din 1941), membru al
Academiei de Ştiinţe din Paris şi al Societăţii
de Matematică din Franța. Laureat al Premiului
„Henri de Parville” al Academiei de Ştiinţe din
Paris (1940) și al Premiului de Stat (1955).
IVĂNESCU, GHEORGHE
(20 octombrie 1912, Vutcani, jud. Vaslui – 3 iunie
1987, Iaşi), lingvist
Membru corespondent – 3 februarie 1965
Şi-a făcut studiile la Facultatea de Litere
şi Filosofie a Universităţii din Iaşi (1933), con-
tinuate la École Pratique des Hautes Études
din Paris (1934–1935) şi la Şcoala Română din
Roma (1935–1937). Revenit în ţară, a funcţio-
nat ca asistent (1935–1945), profesor suplini-
tor (1945–1948) şi profesor titular la Catedra
de limba română a Universităţii „Al. I. Cuza”
din Iaşi (1948–1952), cercetător ştiinţific la
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din
Iaşi (1952–1955). În 1946 a devenit doctor în
filologie cu o teză despre
Problemele capitale ale
limbi române literare
. Din această perioadă da-
tează şi primele studii de lingvistică, publicate în
„Buletinul Institutului de Filologie Română «Al.
Philippide»”, reunite apoi în volumul
Lingvistică