275 / 414
275
Sava II Brancovici 1656–1680
(1906);
Ierarhia
şi mitropolia bisericii române
din Transilvania şi
Ungaria
(1908);
Şaguna ca organizator consti-
tuţional
(1909);
Contribuţiune la Istoria Bisericii
Române
(1917) ş.a. A semnalat pentru prima
dată vechile manuscrise româneşti din Bihor.
MANIU, VASILE
(18 decembrie 1824,
Lugoj, jud. Timiş
– 10 martie
1901, Bucureşti), publicist, istoric şi scriitor
Membru titular – 12 septembrie 1876
Studii gimnaziale şi liceale la Lugoj,
Caransebeş, Arad, Timişoara
şi universitare
la Pesta (Facultatea de Drept şi Filosofie). A
participat la Revoluţia de la 1848 din Ţara
Românească. După o perioadă în care a fost
subprefect de Orăştie, în 1857 s-a stabilit
definitiv la Bucureşti, unde şi-a câştigat o bună
reputaţie ca avocat şi om politic (a fost deputat
liberal între 1876 şi 1888). A desfăşurat o intensă
activitate de publicist, colaborând la ziarele
vremii („Buciumul român”, „Columna lui Traian”,
„Românul”, „Trompeta Carpaţilor”). Pentru o
scurtă perioadă s-a remarcat şi ca actor, în trupa
lugojană a lui Iosif Farkaş, precum şi în cea a
lui Costache Caragiali, rămânând apoi legat de
fenomenul teatral; a scris câteva drame (
Amelia
sau Victima amorului
, 1849;
Monumentul de la
Călugăreni,
1871;
Congiuraţiunea lui Catilina
,
1872;
Proscrisul român,
1880) şi a tradus unele
piese străine (
Şapte fete-n uniformă
de Angeli;
Soldatul fugit
de Szigligeti Ede). Ca istoric, a
studiat originea poporului român, încercând
să definească conceptul de naţiune română:
Disertaţiune istorico-critică şi literară, tractând
despre originea românilor
din Dacia Traiană
(1857);
Unitatea latină sau cauza română în
procesul
naţionalităţilor din punctul de vedere
istoric, juridic şi politic
(1867);
La mission de
l’Occident latin dans l’Orient de l’Europe
(1869);
Răpirea
Bucovinei
(1875);
Românii în literatura
străină
(1883) ş.a.
MANUILA (MĂNUILĂ), SABIN
(19 februarie 1894,
Sâmbăteni, jud. Arad
– 20
noiembrie 1964, New York), medic, demograf şi
statistician
Membru corespondent – 1 iunie 1938
(repus în drepturi – 3 iulie 1990)
Studii liceale la Arad
şi Braşov şi univer-
sitare (Facultatea de Medicină) la Budapesta. În
anii studenţiei s-a numărat printre membrii so-
cietăţii studenţilor români „Petru Maior”, al cărei
delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba
Iulia de la 1 Decembrie 1918 a fost. S-a înrolat
în gărzile naţionale, luând parte la preluarea
Universităţii din Cluj de la autorităţile maghiare
(primăvara 1919). În 1919 şi-a luat titlul de doctor
în medicină la Facultatea din Budapesta. Stabilit
la Cluj, a organizat şi a condus Spitalul de Copii al
Universităţii; ulterior, a fost numit asistent univer-
sitar. Între 1925 şi 1926, s-a specializat în S.U.A.,
la Universitatea „John Hopkins” din Baltimore,
ca bursier al fundaţiei „Rockefeller”. Revenit în
ţară în 1927, s-a stabilit la Bucureşti; a fost şef de
secţie la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică
(1927–1939), apoi director al recensământului
general al populaţiei României (1930), direc-
tor al Institutului Central de Statistică, în cadrul
căruia a înfiinţat un serviciu demografic; direc-
tor al Institutului de Demografie şi Recensământ,
iar din 1936 – secretar general al Ministerului
Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale şi preşedinte al
Consiliului de numiri a personalului medical; şef
al Secţiei de Statistică a Institutului Social Român,
calitate în care a participat la numeroase anchete
demografice. Deosebit de importantă a fost şi
activitatea sa de editor şi publicist: „Anuarul