95 / 350
94
şi Karaman (regiunile centrale şi sudice din Anatolia), proces care s-a intensificat
între anii 1510–1530 şi a dus la apariţia unui număr total de 15
vilayete
3
.
De altfel de la constituirea statului otoman şi până la formarea
vilayetului
Timişoara,
sandjakul
a reprezentat unitatea administrativă principală. Astfel cărţile
de lege (
kanunname
), care au reglementat statutul supuşilor nemusulmani şi
îndatoririle deţinătorilor de posesiuni condiţionate (
timar
), au scos în evidenţă locul
ocupat de
sandjak
în sistemul administrativ-militar otoman. Prin urmare,
vilayetul
a
însumat o serie variabilă de
sandjakuri
, cârmuitorul său,
beglerbegul
, având în
primul rând calitatea de comandant militar al tuturor
sandjakbegilor
din ţinuturile
aflate sub autoritatea sa. În realitate, cârmuitorul
vilayetului
a fost şi
sandjakbeg
în
măsura în care ţinutul central al unităţii adminstrative pe care o conducea era
domeniul său (
ziamet
,
hâs
). În aceste împrejurări, a lipsit o deosebire destul de
limpede între rangul de
sandjakbeg
şi de cel de
beglerbeg
. Au existat însă diferenţe
pe plan financiar şi al titulaturii celor doi dregători. Dacă venitul acordat unui
sandjakbeg
putea depăşi suma de 500.000 akçe, în schimb
beglerbegul
, dregătorul
cel mai înalt în rang, a dobândit posesiuni de la care a încasat cu mult peste un
milion de akçe. În ceea ce priveşte titulatura acestor dregători otomani, la începutul
secolului al XVI-lea nu se stabilise încă diferenţa specifică între calitatea de
beg
(
bey
) şi cea de paşă, întrucât destui
beglerbegi
mai deţineau rangul de beg
4
.
În cadrul administraţiei provinciale numite
dirlik
5
,
beglerbegul
a avut atribuţii
militare, administrativ-fiscale, deţinând totodată şi unele prerogative ale sultanului.
Pe lângă atribuţiile sale de organizare, mobilizare şi conducere la luptă a corpurilor
de oaste din
vilayetul
său,
beglerbegul
a fost împuternicit ca, la recomandarea
sandjakbegului
şi în funcţie de împrejurări, fie să acorde
timare
cu venituri
modeste
6
, fie să-i sancţioneze prin deposedare pe deţinătorii lor vremelnici pentru
neîndeplinirea slujbelor lor. Tot la recomandarea
sandjakbegului
,
beglerbegul
a putut
atribui în mod legal
timare
cu venituri medii şi mari împreună cu atestatele aferente
de posesiune (
tezkere
), acţiune care trebuia încuviinţată şi întărită prin emiterea
actului de punere în posesie (
berat-i humayun
) de către sultan şi cancelaria
imperială.
În virtutea competenţei de acordare a
timarelor
şi
ziametelor
,
beglerbegul
a
deţinut copiile registrelor de recensământ ale
vilayetului
său, păstrate în vistieria
imperială de la Istanbul, respectiv: condica amănunţită (
defter-i mufassal
) şi condica
rezumativă sau sinoptică (
defter-i idjmal
). Acest dregător a mai avut datoria să
înregistreze cu ajutorul subordonaţilor săi – intendentul condicilor de
timare
(
timar
3
I. Metin Kunt,
The Sultan’s Servants. The Transformation of Ottoman Provincial Government
,
1550–1650, New York, 1983, p. 26–27.
4
Ibidem
, p. 105–107.
5
La origine, termenul
dirlik
înseamnă mijloace de trai, de subzistenţă sau întreţinere, punând
în lumină esenţa sistemului care a asigurat veniturile necesare ofiţerilor şi dregătorilor aflaţi în slujba
statului ottoman. Aşadar,
dirlik
însemna acea parte din veniturile statului otoman dintr-o localitate
anume, alocată unui dregător,
ibidem
, p. 9.
6
În ţinuturile de hotar,
beglerbegul
a avut dreptul de a distribui
timare
valorând până la
5.999 akçe în Rumelia şi 2.999 în Anatolia, fără vreo
tezkere
, ci numai prin hotărârea sa scrisă, doar
în cazul în care spahiul nu primea
timarul
pentru prima dată, H. Inalcik,
Imperiul Otoman. Epoca
clasică
, Bucureşti, 1996, p. 216.