93 / 350
92
1000 de oşteni, iar supuşii nemusulmani au plătit 10 poveri de akçe
(
yük
) în calitate
de
djiziye
(capitaţie) în folosul mormântului Profetului Muhammad de la Medina.
Din punct de vedere demografic, autorităţile otomane, garnizoanele, meşteşu-
garii şi negustorii reprezintă doar o mică insulă islamică, înconjurată de masa mare
a supuşilor români (
eflâk
), plătitori de taxe şi impozite din cele două
sandjakuri
.
Aceeaşi constatare se impune în privinţa raportului stabilit între toţi locuitorii
musulmani şi populaţia creştină a
vilayetului
Timişoara, care a reunit şi un număr
de 36.000 de capi de familie, plătitori de
djiziye
506
. Întocmai ca în teritoriile
înglobate în 1541 în vilayetul Buda, populaţia musulmană nu s-a aşezat în
vilayetul
Timişoara ca urmare a acţiunii de colonizare planificate, aşa cum aceasta s-a
desfăşurat în Peninsula Balcanică în secolele XIV–XV. În condiţiile în care
războiul dus de Imperiul Otoman împotriva Iranului a limitat în a doua jumătate a
veacului al XVI-lea acţiunea de imigrare a triburilor turcmene, Anatolia nu a mai
avut rolul unui rezervor demografic necesar consolidării expansiunii otomane în
Ungaria şi în Banat prin intermediul colonizării. Acest fapt explică transformarea
Bosniei în centru de recrutare a oştenilor, a unor dregători şi învăţaţi având
misiunea de a implanta
Islamul
şi stăpânirea otomană în teritoriile cucerite. De
altfel stabilirea spontană uneori a unui număr relativ mic de musulmani în preajma
dregătorilor şi garnizoanelor otomane din oraşe şi cetăţi dovedeşte intenţia lor de a
nu trăi şi munci pământul şi de a nu-şi practica meşteşugurile alături de locuitorii
Banatului. De aceea nu se cunosc încă sate sau târguri lipsite de garnizoane, în care
să fi trăit musulmani. Totodată, viaţa cotidiană şi cerinţele impuse de practicarea
Islamului
s-au manifestat ca factori de coagulare a comunităţilor musulmane în
jurul dregătorilor, slujitorilor lui Allah şi garnizoanelor din cetăţile şi fortificaţiile
otomane. În mod firesc, oştenii şi dregătorii au avut nevoie de măcelării, bucătării
şi cofetării proprii, de meşteşugarii lor: cizmari, croitori, bărbieri, băieşi, construc-
tori dar şi de rapsozi (
aşık
) pentru desfătarea sufletelor lor.
Cuceritorii nu au întemeiat aşezări cu caracter urban islamic în Banat, ci au
moştenit oraşe şi cetăţi ale căror structuri şi edificii preexistente au asigurat
transformarea lor, cu unele adăugiri (lăcaşuri de cult, băi, hanuri, mausolee), în
centre musulmane. Mai mult, existenţa unei populaţii musulmane în număr relativ
mic în Banat şi doar în aşezări cu caracter urban poate justifica lipsa influenţei
profunde şi durabile a unei stăpâniri străine, care a durat un veac şi jumătate.
506
Ibidem
, vol. V, p. 389,
trad. cit
., p. 496.