101 / 350
100
administrativ-militară a statului otoman, a derivat de la semnul distinctiv, repre-
zentat de flamura sau drapelul conducătorului de oaste provincială. Semnificaţia sa
iniţială de steag sau drapel, ca formaţie militară, s-a extins, dobândind ulterior
accepţiunea de comandă sau control. Totodată, termenul de
sandjak
a ajuns să
denumească un ţinut sau regiune anume, având înţelesul de stăpânire, de control
asupra acelui teritoriu. Schimbarea de sens s-a produs în virtutea faptului că
sandjakbegul
, cârmuitorul regiunii respective, a deţinut funcţia de comandant al
cavaleriei provinciale, precizată adeseori de cronicile otomane prin expresia „
atlu
sandjakbeği
” (comandantul cavaleriei). În veacul al XV-lea, când termenul a fost
folosit cu sensul de district, unitate administrativă, s-a ajuns la o extindere şi
nuanţare a sa în vederea desemnării corpurilor de oaste provincială din diferite
regiuni administrativ-militare. Se ştie că, de obicei, în timpul transformării terito-
riului ocupat într-o unitate administrativ-militară, autorităţile au păstrat realităţile
preexistente cuceririi otomane. De aceea, de cele mai multe ori hotarele
sandjakului
s-au suprapus unităţilor administrative preotomane, în funcţie de particularităţile
geografice preexistente. În Peninsula Balcanică, de pildă, o serie de
sandjakuri
s-au
format prin preluarea în vechile hotare a formaţiunilor statale cucerite. Posesiunea
lui Carlo al II-lea Tocco
35
din Grecia de nord-vest s-a transformat în Karli-eli, în
timp ce Köstendil, stăpânit de despotul Konstantin din Velbujd, s-a menţinut ca
sandjak
până la reforma administrativă din veacul al XIX-lea
36
. Aceeaşi constatare
se impune şi în cazul principatelor anatoliene (
beylik
), dat fiind că, de cele mai
multe ori, primele registre de recensământ otoman dovedesc coincidenţa hotarelor
acestor formaţiuni statale cu cele ale
sandjakurilor
constituite pe teritoriul lor. În
cadrul administraţiei provinciale, însemnătatea şi rolul unui
sandjak
s-au aflat în
strânsă legătură cu direcţia expansiunii otomane în Europa Centrală şi de sud-est,
precum şi cu evoluţia sistemului
timar
. În secolul al XVI-lea, însemnătatea
sandjakului
ca unitate administrativ-militară a fost pusă în lumină în cursul
aplicării metodelor clasice de integrare a teritoriilor cucerite în statul otoman:
recensământul bunurilor şi mijloacelor de venit şi promulgarea cărţilor de lege
(
kanunname
), de fapt regulamente provinciale reale. Prin urmare, fiecare
sandjak
în parte a făcut obiectul nu numai al recensământului provincial financiar şi
cadrastral, ci şi al promulgării unei cărţi de lege, care a preluat unele obiceiuri şi
practici fiscale locale în vigoare la data cuceririi otomane. Totodată, creşterea
semnificativă a numărului de
sandjakuri
constituite în teritoriile europene în cursul
veacului al XVI-lea a avut loc împreună cu acţiunea de
Islamizare
a dărilor şi
obiceiurilor fiscale locale potrivit legii
Islamului
(
şaria
). Rezultat al recensământului
financiar şi al prelucrării registrelor amănunţite (
defter-i mufassal
), condicile rezu-
mative (
defter-i idjmal
) le-au slujit autorităţilor otomane la distribuirea izvoarelor de
venit începând cu
hâsul
beglerbegului
,
ziametul sandjakbegului
şi până la
ziametele
şi
timarele
spahiilor. În anumite regiuni înfloritoare din Peninsula
Balcanică,
hâsul
sandjakbegului
a constat nu numai din venitul unui târg, oraş sau
35
Fr. Babinger,
Beiträge zur Geschichte von Qarly-eli vornehmlich aus osmanischen Quellen
,
în
Aufsätze und Abhandlungen zur Geschichte Südosteuropas und der Levante
, vol. I, München,
1962, p. 370–377.
36
C. Jireček,
Geschichte der Serben
, vol. II, Gotha, 1918, p. 107 şi 131.