Istoria Banatului Otoman

71 / 350

70
În vremuri de restrişte, Islamul a fost îmbrăţişat de teamă nu numai de
indivizii aflaţi în mare primejdie362, ci şi de unii robi creştini luaţi de otomani în
timpul incursiunilor la hotarele principatului autonom al Transilvaniei. Acesta a
fost şi cazul pastorului protestant din Heidelberg, Adam Neuser, stabilit la Cluj în
anii 1570–1572, care s-a convertit la Islam la Timişoara pentru a scăpa din
captivitatea otomană363. Mai târziu, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, au
existat cazuri în care roabele folosite ca slujnice în gospodăriile otomane au fost
eliberate de stăpânii lor în urma trecerii la Islam. Acestea au fost însă cazuri
sporadice (3), reprezentând un procent de 1% din cauzele consemnate (300) în
registrul kadiului din Timişoara, întocmit în perioada amintită364.
Potrivit legii Islamului, convertirea a reprezentat nu numai calea de eliberare
din robie a creştinilor, ci şi singura modalitate de încheiere a căsătoriei între un
nemusulman şi o femeie musulmană. Spre deosebire de nemusulmani, drept credin-
ciosul lui Allah a avut dreptul de a lua în căsătorie, fără a întâmpina nici o piedică de
ordin legal sau relgios, o femeie creştină căreia i s-a încuviinţat practicarea religiei
proprii. De altfel încheierea căsătoriei între o femeie creştină şi un musulman a fost
semnalată la începutul secolului al XVII-lea ca un fapt curent în rapoartele misio-
narilor catolici în Banat. În relatarea misiunii sale din anul 1606, călugărul bene-
dictin Antonio Velislavi a prezentat cazul unei creştine căsătorită cu un musulman,
dar care s-a socotit o bună catolică365. Misionarul nu a ştiut că această catolică
practicantă s-a bucurat de îngăduinţa primită de soţiile nemusulmane de a-şi păstra
credinţa întocmai ca soţia sultanului Murad al II-lea, Mara, fiica despotului sârb
George Branković, care şi-a avut în serai altarul propriu de închinat. O asemenea
îngăduinţă pe care au obţinut-o soţiile nemusulmane caracterizează viaţa socială din
etapa gazi a statului otoman, precum şi din ţinuturile sale de margine cu graniţe
mobile. Totodată, căsătoria mixtă a însemnat, aşa cum rezultă din registrul kadiului
din Timişoara, calea sigură de familiarizare şi, adesea, de îmbrăţişare a religiei
dominatoare de către femeiea creştină, mama copiilor născuţi musulmani. Trebuie
menţionat faptul că, în societatea musulmană, relaţiile de familie (căsătoriile,
divorţurile, întreţinerea soţiilor şi copiilor) au fost reglementate în mod exclusiv de
normele de drept şi de dreptul canonic islamic. Mai mult, acestea s-au extins şi
asupra populaţiei creştine (români şi sârbi) din vilayetul Timişoara, dominând întru
totul viaţa familiilor întemeiate prin încheierea numeroaselor căsătorii mixte. În
aceste cazuri, soţia creştină a reprezentat o minoritate numeroasă în raport cu soţul
şi copii săi, născuţi msulmani366. De o situaţie identică s-a bucurat şi Sofia, singura
soţie creştină printre cele şase neveste cu care a trăit Kurd Ali, călăreţ cu soldă din
cetatea Caransebeş. Acesta s-a împământenit şi pe lângă slujba sa de ostaş, s-a
362 Sp. Vryonis Jr., Religious Changes and Patterns in the Balkans 14th–16 th Centuries, în
Aspects of the Balkans. Continuity and Changes, ed. H. Birnbaum, Sp. Vryonis Jr., Mounton-The
Hague, 1972, p. 168.
363 K. Zach, Humanismus und Renaissance in Siebenbürgen. Über ihre Voraussetzungen und
Wege der Entfaltung in einer Randzone (15./16. Jhdt.), în „Ungarn-Jahrbuch“, vol. 10, 1979, p. 183.
364 Kl. Hegyi, Török berendezkedés Magyarországon, p. 189.
365 A. Molnár, Raguzai bencés missziónáriusok jelentése a hódolt Dél-Magyarországról
(1606 ), în „Lymbus“, 2005, p. 61.
366 Kl. Hegyi, op. cit., loc. cit.