68 / 350
67
din care 35 sârbi creştini, un român, Petre Farcaş şi un maghiar, Máté György
344
.
Cu excepţia evaluării în 1660
345
, la 800 de oşteni ai garnizoanei Ineu de către
Evliya Çelebi nu se mai cunoaşte vreun alt izvor otoman despre această cetate şi
efectivele militare cantonate în ea. Aceeaşi constatare se impune şi în cazul cetăţii
Tăuţi (tc.
Totinc
), în care s-a aflat o garnizoană doar în a doua jumătate a veacului
al XVI-lea, aşa cum rezultă din izvoarele cunoscute până în prezent. Fără îndoială
că numărul de 39 de oşteni, timarioţi cu soldă, prezenţi şi înscrişi în
defterele
de
timare
întocmite în anii 1554, 1567 şi 1579 corespunde unei părţi a garnizoanei din
Tăuţi, care, din păcate, nu poate fi reconstituită încă la dimensiunile ei reale
346
. De
altfel şi listele de plată a soldelor în 1591 menţionează prezenţa în garnizoana Tăuţi
a 70 de oşteni lefegii în rândul cărora s-au aflat 28 de
martolosi
, din care 24 sârbi
creştni
347
.
Toate aceste exemple dovedesc faptul că, în teritoriile cucerite în Banat de
otomani, nu a funcţionat principiul absorbţiei în clasa
askeri
a reprezentanţilor
grupurilor militare şi aristocrate, principiu care poate fi pus în legătură cu originea
gazi
a statului otoman.
Asimilarea în clasa
askeri
a indivizilor convertiţi la
Islam
, deopotrivă cu
dobândirea funcţiei de guvernator (
sandjakbeg
) al unei provincii otomane, a
reprezentat un fenomen social caracteristic Albaniei în veacul al XV-lea. Deşi nu
au existat
sandjakbegi
creştini, izvoarele otomane atestă totuşi ocuparea acestei
funcţii administrativ-militare însemnate de către membrii convertiţi la
Islam
ai
marilor familii albaneze Castriota şi Muzabi: Yukub Beg şi Hamza Beg
348
,
cârmuitorii Albaniei în vremea domniei sultanului Murad al II-lea (1421–1444,
1446–1451). Bucurându-se de preţuire deosebită pentru slujbele prestate şi pentru
devotamentul lor, renegaţii amintiţi au devenit
sandjakbegi
, primind totodată un
ziamet
cu un venit însemnat.
În calitatea sa de comandant al spahiilor deţinători de
timare
din districtul
său,
sandjakbegul
a fost însărcinat cu supravegherea administraţiei, ordinii publice
şi vieţii economice din teritoriile aflate sub jurisdicţia sa. Din acest punct de
vedere, el a fost considerat în statul otoman ca un factor esenţial în menţinerea
echilibrului social. Mai mult, ocuparea funcţiei de ocârmuitor de
sandjak
l-a aşezat
pe deţinătorul său pe o treaptă socială dintre cele mai înalte.
Dacă în Peninsula Balcanică apartenenţa la o familie nobilă a implicat înglobarea
treptată, mai întâi ca timariot creştin şi apoi ca renegat, în clasa
askeri
, în schimb în
vilayetul
Timişoara asimilarea prin convertirea la Islam i-a asigurat uneori renega-
tului dobândirea imediată a funcţiei de
sandjakbeg
. Este de pildă cazul
sandjakbegului
de Fülek (Filakovo) Mehmed, din 4 iulie 1564
sandjakbeg
de Arad
349
, după cum
rezultă din cronica lui Nicolae Istvánffy: „mai înainte el s-a numit Mihail Kunović
344
A. Velics, E. Kammerer,
op. cit
., p. 381–382; Kl. Hegyi,
op. cit
., p. 1490.
345
Evliya Çelebi,
op. cit
., vol. V, p. 406;
trad. cit
.,
Călători străini
..., p. 513.
346
Kl. Hegyi,
op. cit
., 1491–1492.
347
A. Velics, E. Kammerer,
op. cit
., p. 382; Kl. Hegyi,
op. cit
., p. 1492.
348
H. Inalcik,
Ştefan Duşan’dan Imparatorluğuna kadar
..., p. 85, 87, 88.
349
G. Dávid,
A magyarországi török archontológiai kutatások
, „Történelmi Szemle”, 1–2,
1994, p. 115.