297 / 350
296
consolidată de-a lungul captivităţii, ar fi fost lipsită de fatalismul caracteristic
credincioşilor lui Allah. În schimb această trăsătură proprie unei identităţi islamice
puternice se desprinde, de la bun început, din prefaţa amintirilor sale. Osman Aga
şi-a justificat istorisirea captivităţii prin evocarea predestinării divine a fiecărui om
din această lume: „Allah cel atotmilostiv, care din nimic îi creează pe slujitorii săi,
în toată puternicia îi stabileşte dinainte fiecăruia viaţa şi soarta sa. Omul trebuie să-şi
dea seama că orice i se întâmplă, bun şi rău, vine de la Allah cel atotputernic. Aşa am
pătimit eu, cel de nimic, care sunt de obârşie din cetatea Timişoara, în captivitate,
fără de nădejde, la duşmanii noştri şi am îndurat soarta plină de peripeţii”
384
.
Pe acestă cale autorul dezvăluie semnificaţia puterii răbdării şi supunerii sale
smerite faţă de nenumăratele suferinţe pe care le-a îndurat în timpul captivităţii.
Împrejurările în care şi-a văzut moartea cu ochii i-au întărit convingerea
nestrămutată în predestinarea deplină, prin voinţa lui Allah, a existenţei omeneşti.
În realitate, Osman Aga a fost convins că şi ceasul cel din urmă era prestabilit şi că
nimeni nu putea ucide o făptură omenească fără ca Divinitatea să o fi hotărât
385
. El
a trăit, astfel, clipe de groază atunci când haiducii unguri erau pe cale de a-l omorî
şi când, scuturat de friguri şi bolnav de dezinterie, a fost aruncat pe un maldăr de
gunoi de soldaţii din trupele imperiale, care l-au crezut mort. Dar, cu fiecare dată
când scăpa de moarte, credinţa sa în predestinarea divină s-a întărit şi l-a îndemnat
să aducă un elogiu vieţii şi speranţei. Fostul prizonier, adept convins al dictonului
dum spiro spero
, l-a enunţat şi apoi l-a explicat în felul următor: „trebuie să-ţi
păstrezi doar viaţa, de vreme ce întotdeauna se mai pot redobândi bunurile şi banii,
însă viaţa niciodată”
386
. Omul nu-şi poate da sufletul numai după ce şi-a îndeplinit
menirea care i-a fost hărăzită de Divinitate în această lume: „Allah cel Prea înalt,
cel care nu-şi lasă slujitorul să moară până când destinul său pământesc nu i s-a
împlinit”
387
. Nenumăratele peripeţii ale lui Osman Aga reprezintă împrejurările în
care el a respectat preceptele coranice, mai ales că, după legile firii, nenorocirea
este împrejurarea în care omul se roagă şi-i cere Divinităţii ajutorul său
388
.
Mult mai demnă de atenţie este însă strădania lui Osman Aga de a scrie
istoria vieţii sale zbuciumate, amintindu-şi avatarurile şi peripeţiile
389
prin care a
trecut în ţinuturile de hotar ale Imperiului Otoman dar şi în „Sfântul Imperiu
Romano-German” „din timpul tinereţii şi până la vârsta înţelepciunii”. Efortul său
de recuperare a unei părţi din memoria istorică dezvăluie, pe de o parte, modul în
care un captiv otoman a perceput şi reflectat lumea cea nouă a „necredincioşilor”,
adică „Sfântul Imperiu Romano-German”, iar pe de altă parte lupta disperată de
apărare a credinţei şi identităţii sale. Memoriile lui Osman Aga mai pun în lumină
caracterul dramatic al raportului, care s-a accentuat în vremea captivităţii sale, între
identitatea islamică a unui bun cunoscător al mai multor limbi străine şi alteritatea
creştină-catolică a societăţii austriece de la sfârşitul veacului al XVII-lea.
384
Ibidem
, p. 17.
385
Ibidem
, p. 39.
386
Ibidem
, p. 65–66.
387
Ibidem
, p. 44–45.
388
Le Qoran, ed. cit.
, XLI, 51, p. 372.
389
Osman Aga,
op. cit.
, p. 17.