Istoria Banatului Otoman

293 / 350

292
Încheiate în anul Hegirei 1136 (1 octombrie 1723 – 20 septembrie 1724)355 în
cartierul Tophane din Istanbul, memoriile lui Osman Aga s-au păstrat la British
Museum, într-un manuscris care nu poartă nici un titlu. Autorul lor a fost mult mai
preocupat de scrierea amintirilor sale decât de alegerea unui titlu potrivit. Totodată,
povestirile cu caracter autobiografic scrise la persoana întâia, întocmai ca cele ale
lui Osman Aga, dovedesc deschiderea manifestată de cercurile de dervişi şi faţă de
prezentarea propriei istorii sau de autobiografii356, considerată a fi calea dobândirii
unei viziuni asupra vieţii reale. Această concluzie nu exclude însă faptul că au
existat şi relatări scrise la persoana întâia, precum cele ale lui Osman Aga din
Timişoara, care nu a fost membru al vreunui ordin de dervişi. Lipsa oricărei
menţiuni despre apropierea sau afilierea sa la un ordin de dervişi nu infirmă
stabilirea unei astfel de legături. Analiza amănunţită a memoriilor sale scoate în
evidenţă două aspecte semnificative în acest sens. Mai întâi, este vorba de influenţa
confreriei dervişilor bektaşι asupra lui Osman Aga, iar mai apoi de lupta sa pe viaţă
şi pe moarte pentru salvarea credinţei şi identităţii sale islamice, ameninţate de
captivitatea într-o ţară creştină. Influenţa bektaşiilor s-a putut exercita asupra lui
Osman Aga prin mijlocirea dascălilor sau profesorilor afiliaţi acestui ordin în
vremea în care a avut parte de învăţământ particular în casa fratelui său mai mare,
Bektaş Aga357 . Nu este întâmplător nici faptul că, în afara invocării numelui lui
Allah şi a enunţării Crezului islamic, memoriile sale nu cuprind versete din Coran,
ci 2 hadithuri despre faptele şi parabolele profetului Mahomed. Apoi influenţa
bektaşiilor s-a exercitat asupra populaţiei din Timişoara, unde au funcţionat câteva
aşezăminte ale ordinului: Hüseyin Baba358, Topçi Baba359. Nu ar fi o simplă coinci-
denţă faptul că fratele său mai mare, ofiţer de ieniceri aflaţi în obedienţa ordinului
Bektaşι360, s-a numit Bektaş Aga361, nume înrudit cu cel al sfântului eponim, Hadji
Bektaş Veli 362. Deşi Osman Aga nu a fost ofiţer de ieniceri întocmai ca tatăl şi
fratele său, el a deţinut totuşi funcţia de maior (odabaşι) în primul escadron al
garnizoanei din Timişoara până la capitularea cetăţii Lipova, la 22 iunie 1688. Şi
atitudinea faţă de alimente a lui Osman Aga din timpul captivităţii ne oferă un
indiciu al influenţei bektaşiilor, care nu au respectat întocmai cerinţele impuse de
355 Fr. Babinger, Die Geschichtsschreiber der Osmanen und ihre Werke, leipzig, 1927, nr. 221,
p. 249 oferă câteva informaţii despre biografia lui Osman Aga, care cuprind şi o eroare. Aceasta
priveşte punerea sa în libertate în 1718, în urma încheierii tratatului de pace de la Passarowitz. De fapt
Osman Aga a fugit de la Viena până la Futog, pe Dunăre, cu o corabie, înfruntând primejdii pentru a
ajunge la Belgrad şi de acolo la Timişoara, locul obârşiei sale.
356 S. Faroqhi, Kultur und Alltag im Osmanischen Reich. Vom Mittelalter bis zum Anfang des
20. Jahrhunderts, München, 1995, p. 217.
357 Osman Aga, Der Gefangene..., p. 19.
358 Ibidem, p. 21; Ali, Der Löwe von Temeschwar , p. 29, 42, 72.
359 Bartιnlι Ibrahim Hamdi, Atlas, fila 252 a.
360 Ibidem, fila 256 a. Ienicerii apărători ai Timişoarei în 1716 sunt numiţi bektaşιyan.
361 Osman Aga, Der Gefangene..., p. 19.
362 J.K. Birge, The Bektashi Order of Dervishes, Londra, 1937; S. Faroqhi, Der Bektaşι Orden
in Anatolien (vom späten fünfzehn Jahrhundert bis 1826), Vien, 1981; F.W. Hasluck, Anadolu ve
Balkanlar’da Bektaşιlιk, trad. Yücel Demirel, Istanbul, 1995.