270 / 350
269
(
Vam kapısı
), spre mănăstirea de dervişi (
tekke
) Topçi Baba, iar de acolo spre
Podul oştii (
Ordu köprüsü
), apoi spre Caransebeş, Lugoj sau Belgrad
232
.
Ar putea stârni uimire faptul că, în descrierea oraşului Timişoara, Bartınlı
Ibrahim Hamdi s-a oprit numai asupra lăcaşurilor construite pentru practicarea
Islamului
: trei băi, zece
djamii
ridicate în numele sultanilor şi câteva
mesdjiduri
,
respectiv case de rugăciune lipsite de minaret. În ceea ce priveşte amplasarea
băilor,
Atlasul
precizează că, în apropierea crenelurilor dinspre cetatea interioară,
se afla o baie mică, în timp ce o baie mare, curată, era aşezată lângă casa paşei
(
paşa sarayı kurbunda
) din preajma Porţii Cocoşului, iar o a treia baie, numită baia
Insulei, se găsea în suburbiile oraşului
233
.
Întocmai ca şi alte capitole ale
Atlasului
, fragmentul care descrie
vilayetul
Timişoara respectă tradiţia cosmografiilor otomane. Prezentând o unitate
administrativ-militară însemnată din Europa Centrală şi de sud-est, pierdută de
Imperiul Otoman prin tratatul de pace de la Passarowitz (1718), autorul a
consemnat procese, evenimente istorice şi fapte deosebite, demne de a fi aduse la
cunoştinţa urmaşilor. Pasajele referitoare la cucerirea şi pierderea Banatului de
către otomani confirmă, şi în acest caz, caracterul de cosmografie al
Atlasului
lui
Ibrahim Hamdi. Dar aceste pasaje vădesc, în primul rând, un decalaj de dimensiuni
şi de informare. Dacă autorul a recurs la tradiţia otomană locală pentru a relata
modul de constituire a
vilayetului
Timişoara, în schimb el s-a folosit de amintirile
şi de experienţa sa de luptă pentru a reconstitui asediul şi capitularea oraşului
Timişoara la 12 octombrie 1716.
Datele referitoare la procesul de constituire a
vilayetului
Timişoara sunt
corecte în marea lor majoritate. Autorul distinge, în mod îndreptăţit, o fază
premergătoare ocupării efective a Banatului, al cărui început îl plasează în 1541, o
dată cu constituirea formală a principatului autonom al Transilvaniei şi cu
recunoaşterea stăpânirii comitelui Petru Petrovici asupra cetăţii Timişoara şi a
pertinenţelor acesteia. După tradiţia otomană locală, sultanul Süleyman Kanuni i-ar
fi acordat lui Ioan Sigismund Zápolya stăpânirea asupra Banatului pentru ca, mai
apoi, considerentele de ordin politic şi militar să impună cucerirea sa. Prima
expediţie otomană, cea din toamna anului 1551, încredinţată beglerbegului
Rumeliei, Mehmed paşa, a avut drept urmare fortificarea cetăţii Timişoarei: „Au
făcut turnuri şi valuri de pământ în toate părţile cetăţii”
234
.
Cucerirea oraşului a avut loc la 26 iulie 1552, după lupte îndelungate
încheiate cu dezarmarea trupelor din garnizoană şi uciderea comandantului lor.
Ibrahim Hamdi a consemnat, potrivit tradiţiei locale, uciderea „comandantului
Ştefan Losonczy”
235
.
Dar pasajele despre cucerirea şi pierderea parţială a Banatului de către
otomani nu sunt singurele fragmente ale
Atlasului
, care relatează evenimentele
reprezentative pentru istoria
vilayetului
Timişoara.
232
Ibidem.
233
Ibidem
, fila 255b.
234
Ibidem
, fila 251b.
235
Ibidem.