269 / 350
268
Cea de a doua confuzie are ca obiect numărul de 40.000 de gospodării şi nu cel de
40.000 de persoane plătitoare de
kharadj
, dat fiind că darea a fost impusă de
gospodărie ca unitate fiscală distinctă, definită de respectarea principiului păstrării
şi folosirii separate a bunurilor.
Respectând tradiţia cosmografiilor, Bartınlı Ibrahim Hamdi a consemnat
informaţii interesante despre biogeografia regiunii Timişoara, adică despre flora şi
fauna acesteia, despre monumentele, personalităţile remarcabile şi aspectul oraşului
Timişoara. Însemnările marginale de pe fila 251b despre flora endemică din jurul
cetăţii Timişoara vădesc preocuparea autorului de a semnala trăsăturile caracteris-
tice ale sistemului său ecologic. Nu este vorba doar de păpurişul dens şi de mulţimea
de stânjenei, care au îngreunat adesea cucerirea Timişoarei, ci şi de alte plante, care
au împodobit apa râului Timiş: „flori de nufăr de baltă, colorate în roşu şi verde”
227
.
Deosebit de interesant este şi faptul că autorul a insistat asupra preţuirii de care se
bucurau rizomii de stânjenel întrepătrunşi cu firele lungi de papură. După recol-
tarea şi uscarea lor pe sfoară, ei deveneau un dar de mare preţ la Istanbul
228
,
datorită virtuţilor lor terapeutice. Raiul de plante şi păsări din jurul Timişoarei i s-a
întipărit adânc în amintire lui Bartınlı Ibrahim Hamdi: „întinderi de apă împodobite
cu flori roşii şi verzi, precum şi specii nenumărate şi felurite de păsări din locurile
de vânătoare”. Împreună cu rodul bogat al grădinilor frumoase, fazani, prepeliţe şi
toate celelalte feluri de păsări au alcătuit acea bogăţie naturală a
vilayetului
Timişoara, care i-a ferit pe locuitori „de povara şi amarul sărăciei”
229
.
În acest cadru natural era aşezat oraşul „plin de biserici mari şi de turnuri-
clopotniţă înalte (
nakus-ı kâhlar
)”, pe care vizirul Ahmed paşa îl cucerea în 1552,
după un asediu care ar fi durat, potrivit tradiţiei otomane, 25 de zile
230
.
Bartınlı Ibrahim Hamdi descrie Timişoara ca pe un oraş alcătuit din două
cetăţi: cetatea interioară (
iç ka’la
), zidită din piatră, şi o altă cetate, învecinată,
durată din lemn, între care se aflau pulberăria, locurile de iernat (
kışlaklar
) şi
moara trasă de cai. Cele cinci porţi ale celei de a doua cetăţi legau Timişoara de
oraşele Belgrad, Arad, Lipova, Lugoj şi Caransebeş. Este vorba de poarta constru-
ită în spatele cetăţii, faţă în faţă cu cetatea interioară (citadela), Poarta Turnului
sângeriu (
Kanlu kule kapısı
), Poarta Cocoşului (
Horoz kapısı
), împodobită cu un
cocoş care se mişca în bătaia vântului, Poarta Azapilor înzestrată cu un ceas mare,
ale cărui bătăi se auzeau în toate părţile oraşului, precum şi Poarta Apei
(
Su kapısı
)
231
. Cu prilejul descrierii porţilor cetăţii de lemn, autorul a stăruit asupra
direcţiei şi destinaţiei drumurilor care porneau de acolo. Intrând în oraş prin Poarta
Azapilor, călătorul se afla la răscruce de drumuri: o cale ducea la Poarta
Martolosilor, în timp ce a doua cale ajungea la Poarta Forforos. La Poarta Apei însă
se despărţeau şi mai multe drumuri, acestea îndreptându-se spre Poarta Vămii
227
Bartınlı Ibrahim Hamdi,
ms. cit.
, fila 251b; vezi prima însemnare marginală.
228
Ibidem
, „Rizomii erau înşiraţi pe sfoară, puşi la uscat. Ajungând ca daruri la Istanbul,
rizomii erau ţinuţi la mare cinste”.
229
Ibidem
, fila 256a.
230
Ibidem
, fila 251b.
231
Ibidem
, fila 252a.