268 / 350
267
„au avut ca podoabă grădini şi grădini de zarzavat”
218
. Tocmai fertilitatea deosebită
a solului reprezintă explicaţia autorului pentru traiul tihnit şi belşugul de „merinde,
cuverturi şi mijloace de apărare”
219
ale locuitorilor din Timişoara, dar şi pentru
marea lor înclinaţie pentru plăcerile lumeşti: „în timp ce tihna unui ţinut (
vilayet
) a
crescut, desfrâul (
ahalisinin feski
) a sporit din zi în zi. Toată lumea s-a dedat
poftelor trupeşti”
220
. Din însemnările lui Ibrahim Hamdi mai rezultă că bunăstarea
şi belşugul amintit au întreţinut la Timişoara un negoţ înfloritor, asigurat de
afluenţa zilnică a bunurilor aduse de supuşii otomani. Abundenţa de bunuri şi produse
a transformat hanurile comerciale în depozite de marfă pline până la refuz
221
. Astfel se
explică şi faptul că autorul a renunţat, cu bună ştiinţă, să mai amintească amănunte
despre bunăstarea caracteristică străzilor comerciale, pe care se aflau dughenele. El
a stăruit doar asupra acelui moment al zilei, în care preţurile mărfurilor scădeau în chip
simţitor: „Când venea vremea prânzului (
vakıt-ı zuhura
) <şi> nu mai trecea ţipenie de
om pe străzile comerciale, «atunci» marfa se ieftinea”
222
. Acelaşi interes l-a manifestat
Bartınlı Ibrahim Hamdi şi pentru preţul metalelor extrase din minele existente în
regiunea Caraşova. De pildă, ocaua de aramă costa doar 10 parale, cu mult mai puţin
decât ocaua de plumb, pentru care se plăteau, de regulă, 4 aspri (
akçe
)
223
.
Din păcate, autorul
Atlasului
se dovedeşte a fi inconsecvent în localizarea
bogăţiilor subsolului din
vilayetul
Timişoara. Nu se poate stabili dacă este vorba de
o simplă scăpare sau de o informaţie trunchiată. Se ştie numai că, în vremea stăpâ-
nirii otomane, în regiunea Caraşova se exploatau mine de aramă şi plumb şi că în
vilayetul
Timişoara, existau în acelaşi timp mine de aur, argint şi silitră (
rık
):
„În celelalte
nahiye
(plase) s-au aflat mine de aur, argint şi silitră”
224
. Totodată,
prezentarea succintă a principalelor izvoare de venit din
vilayetul
Timişoara se
încheie cu precizarea numărului supuşilor nemusulmani obligaţi la plata
kharadjului
(
kharadjgüzar
): „Şi statul a ştiut „că are” 40.000 de supuşi plătitori de
kharadj
”
225
.
Afirmaţia lui Bartınlı Ibrahim Hamdi cuprinde două confuzii. Prima confuzie
datează încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Aceasta se află în textul
kanunnamelelor
(cărţi de lege) promulgate pentru
sandjakul
Timişoara
226
, în care
capitaţia (
djiziya
) este numită şi
kharadj
. Confuzia priveşte
djiziya
, un impozit cu
caracter religios, impus de
şeri’at
, care era achitat la Sfântul Dumitru (26 octombrie).
218
Ibidem
, fila 252a.
219
Ibidem
.
220
Ibidem
, fila 255b.
221
Ibidem
, „hanurile comerciale au fost înfloritoare, ticsite de mărfuri. Lucrurile au fost aduse
zilnic de către supuşi (
re’aya
)”.
222
Ibidem.
223
Ibidem
, fila 256a.
224
Ibidem.
225
Ibidem.
226
Ö. L. Barkan,
XV ve XVI-inci Asırlarda Osmanlı Imperatorluğunda zirâi ekonominin hukukı
ve malı esasları
, vol. I,
Kanunlar
(Dreptul economiei agrare şi bazele sale financiare în Imperiul
Otoman în secolele XV şi XVI) (Coduri de legi), Istanbul, 1943, p. 318; V. Veliman,
Documente
turco-osmane privind vilayetul (eyaletul) Timişoara
, în „Revista Arhivelor”, vol. XLVII, nr. 4, 1985,
p. 420; Cr. Feneşan,
Instaurarea dominaţiei otomane în ţinutul Lipovei în lumina codului de legi
(kanunname) din 1554
, în „Studii şi comunicări de istorie”, Caransebeş, 1979, p. 338; A. Akgündüz,
Osmanlı Kanunnameleri ve hukukı tahilleri
(Cărţile de lege otomane şi analizarea lor), vol. VII/1,
partea a 2-a, Istanbul, 1993, p. 101, 114, 121, 132.