27 / 350
26
numai cu negoţul, împilându-i neîncetat şi în folos propriu pe supuşii nemusulmani
(
re´aya
) din satele aparţinând
hâs
-urilor imperiale şi altor proprietăţi otomane.
Obligaţi la îndeplinirea feluritelor corvezi de transport, uneori şi până la Belgrad,
supuşilor nemusulmani li s-au confiscat nu numai bucatele, ci şi caii de tracţiune.
Nenumăratele samavolnicii raportate la Istanbul de către
defterdarul vilayetului
Timişoara, Muharrem Beg, au impus intervenţia energică a autorităţilor otomane
centrale, care i-au cerut, la 16 martie 1568, căpeteniei (
aga
) ienicerilor din Buda să
le pună capăt fără a mai pregeta
37
. Nici în deceniul următor, ienicerii din cetatea
Gyula nu s-au limitat doar la slujba lor militară. Dimpotrivă, ei i-au atacat
pe ienicerii din cetăţile Eger, Tokaj şi Sătmar, spre marea nemulţumire a
beglerbegului
de Buda, Mustafa paşa, care, la 4 martie 1573, i s-a plâns în această
privinţă chiar şi unui străin, lui Hans Trautson
38
.
Pe măsura extinderii graniţelor
vilayetului
Timişoara şi în funcţie de interesele
strategice ale momentului respectiv, demnitarii locali au propus autorităţii centrale
de la Istanbul distrugerea unor fortificaţii lipsite de rol strategic în sistemul de
apărare a Banatului. Au existat însă cazuri în care cauze şi împrejurări necunoscute
încă au zădărnicit demolarea încuviinţată de marii demnitari otomani. Ordinul
divanului imperial emis la 28 martie 1568 i-a impus
beglerbegului
de Timişoara
obligaţia de a supraveghea nu numai dărâmarea palăncilor Vârşeţ, Pančevo, Arad şi
distrugerea cetăţii Pâncota, ci şi transferul apărătorilor de aici în garnizoana din
Gyula. Mutarea oştenilor din fortificaţiile lipsite de însemnătate strategică în alte
cetăţi recent cucerite era o măsură curentă luată de autorităţile otomane după
ocuparea cetăţii Timişoara. Ordinul trimis
beglerbegului
de Timişoara a privit şi
dislocarea numărului de militari restant după asigurarea forţelor necesare pazei
fortificaţiilor de la Felnac (15 oşteni), Făget (20 oşteni) şi Şoimuş (25 oşteni)
39
. În
cazul fortificaţiilor de la Vârşeţ şi Arad, ordinul nu a fost dus la îndeplinire,
deoarece izvoarele otomane menţionează pe mai departe prezenţa unor oşteni
cantonaţi în zidurile lor. În ceea ce priveşte fortificaţia de la Pančevo, nu se ştie
dacă aceasta a existat înaintea expediţiei sultanului Süleyman Kanuni din 1566.
Este sigur faptul că aici s-au aflat în slujba fortificaţiei pedestraşi (
azap
), care,
potrivit ordinului dat la 4 aprilie 1567
beglerbegului
şi
defterdarului vilayetului
Timişoara, trebuiau scoşi din evidenţa militară împreună cu
beşliii
şi
martolosii
din
fortificaţia Felnac, cu artificierii şi armurierii cetăţii Timişoara. Militarii amintiţi
urmau să fie înregistraţi ca simpli oşteni de cetate (
hisar-eri
)
40
. Lipsesc însă
informaţii despre distrugerea fortificaţiei de la Pančevo în 1568 cu atât mai mult,
cu cât se susţine că ea ar fi fost construită la scurt timp după această dată
41
.
Provenind din izvoare fragmentare, datele despre aceste categorii de luptători
au un caracter parţial şi limitat pentru evaluarea globală a efectivelor cantonate în
37
Ibidem
, partea I-a, Ankara, 1998, doc. nr. 1053, p. 500.
38
S. Takáts, Fr. Eckhart, Gy. Szekfü,
A Budai basák magyar nyelvü levelezése
, vol. I, 1553–1589,
Budapesta, 1915, doc. nr. 58.
39
7. Numaralı Mühimme Defteri
, partea I-a, doc. nr. 1148, p. 548.
40
Ibidem
, doc. nr. 1143, p. 545.
41
Kl. Hegyi,
op. cit
., p. 1394.