26 / 350
25
documentele otomane Totinc sau Tutince, cetatea Tăuţi a fost înzestrată cu o garni-
zoană de 39 timarioţi cu soldă: 33 de apărători ai cetăţii, care au avut doi
comandanţi absenţi şi 6 tunari, în subordinea unei căpetenii absente
31
.
Aceeaşi măsură a fost luată şi în 1566, după extinderea semnificativă a
suprafeţei
vilayetului
Timişoara. Operaţiunile secundare desfăşurate dincolo de
linia râului Mureş, în cadrul expediţiei sultanului Süleyman Kanuni de cucerire a
cetăţii Szigetvár, au dus la ocuparea şi încorporarea unor teritorii noi în
sandjakul
Lipova şi la constituirea
sandjakurilor
Ineu şi Gyula ca unităţi administrativ-
militare distincte ale
vilayetului
Timişoara.
Cucerirea cetăţii Şiria (Világos) din 1566 a fost urmată, potrivit unor
menţiuni ale
defterului de timare
incomplet al
sandjakului
Lipova, de instalarea
unui pluton de 10
müstahfiz
aflat în subordinea a 2 comandanţi, în total 12 apără-
tori
32
. Se poate admite existenţa unei garnizoane mult mai numeroase, dat fiind că o
serie de oşteni au deţinut proprietăţi în alte
sandjakuri
. Această realitate nu ne
îngăduie însă aprecierea efectivului militar total prezent la Şiria în temeiul
defterului de timare
databil în anul 1567. O constatare identică se impune şi în
cazul fortificaţiei de la Vărădia de Mureş (Tótvárad), construită probabil
33
după
ocuparea cetăţilor Şiria şi Gyula. În
defterul de timare
amintit au fost înregistraţi ca
posesori de
timare
doi comandanţi împreună cu un pluton de apărători ai cetăţii
(
müstahfiz
), în total 12 luptători
34
.
În urma cuceririi cetăţii şi regiunii Ineu, autorităţile otomane au alcătuit, în
1566,
sandjakul
Yanova. Transformată în reşedinţa
sandjakbegului
de Ineu, cetatea
a adăpostit o garnizoană din care au făcut parte, în conformitate cu listele
înregistrate în
defterul de timare
din 1567, două plutoane de timarioţi cu soldă
35
,
deţinători de proprietăţi în această unitate administrativ-militară. Datele consemnate
în
defter
nu îngăduie însă aprecierea numărului total de soldaţi cantonaţi în cetatea
Ineu.
Cetatea Gyula a fost refăcută îndată după cucerirea sa din 1566, autorităţile
otomane locale fiind lipsite însă de forţa de muncă necesară tencuirii zidurilor sale.
La intervenţia acestor autorităţi, divanul imperial i-a poruncit
beglerbegului
de
Timişoara, la 19 august 1568, să trimită pentru tencuirea grabnică, înainte de
sosirea iernii, a zidurilor cetăţii Gyula destui oameni recrutaţi din
sandjakurile
Cenad, Lipova şi Pâncota
36
. În ceea ce priveşte efectivul de luptători cantonaţi la
Gyula, documentele otomane cunoscute până acum menţionează numai prezenţa şi
abuzurile făptuite de un corp de ieniceri din garnizoana amintită. Renunţând la
îndeplinirea slujbelor rânduite la cetatea Gyula, o parte a ienicerilor s-a îndeletnicit
31
Ibidem
, p. 1491.
32
Ibidem
, p. 1463.
33
Ibidem
, p. 1465.
34
Ibidem
.
35
Ibidem
, p. 1488.
36
7. Numaralı Mühimme Defteri
(
975–976/1567–1569
)
<Özet-Transkripsiyon-Indeks>
, partea
a II-a, Ankara, 1998, doc. nr. 1946, p. 372: „această treabă este însemnată. Trimiţându-le grabnic om
susnumiţilor
sandjakbegi
, să le porunceşti ca, adunând la timp oameni, să-i îndrepte spre locul
stabilit”.