21 / 350
20
A.
ETAPELE CUCERIRII BANATULUI DE CĂTRE OTOMANI
Şi în Banat expansiunea otomană s-a desfăşurat după acest model, tot în
cadrul a două etape diferite. Implicând relaţii de investitură şi de dependenţă,
suzeranitatea restrictivă a Porţii a fost instituită la 4 septembrie 1541, separat, pe
provincii istorice, asupra Transilvaniei şi Banatului
2
. Steagul de investitură,
sandjak
,
acordat simultan principelui Transilvaniei, Ioan Sigismund Zápolya şi comitelui de
Timiş, Petru Petrovici, simbolizează înlocuirea
de facto
şi
de iure
a vechilor relaţii
de dependenţă faţă de regatul feudal ungar, dispărut la Mohács, cu sistemul de
alianţe politico-militare ale Imperiului Otoman. Împreună cu steagul de investitură,
Petru Petrovici a primit, conform ceremonialului otoman, actul său de numire
(
berat-i humayun
), respectiv de confirmare a demnităţii sale vechi de
comes
Themesiensis et parcium Regni inferiorum Hungariae
, echivalată în ierarhia şi
sistemul administrativ-militar otoman cu funcţia de
sandjakbeg
. În concepţia
politică otomană, Petru Petrovici nu a primit doar în mod onorific numele şi titlul
de „
sandjak
” al cetăţii Timişoara împreună cu satele şi câmpiile care-i aparţin”
3
.
Dimpotrivă, posesiunile sale din Banat au fost asimilate
sandjakului
, unitatea
administrativ-militară otomană. Totodată, menţionarea
sandjakului
ca formă de
acordare a posesiunilor comitelui Petru Petrovici în ordinul adresat la 2 februarie
1545 guvernatorului Transilvaniei, vădeşte planul sultanului Süleyman Kanuni de a
trece la cea de a doua etapă de cucerire, aceea de instaurare nemijlocită a
controlului otoman.
Este vorba de înlăturarea conducătorilor locali de obârşie nobilă şi de
înglobarea Banatului în structurile religioase şi instituţionale ale Imperiului
Otoman. Astfel, dovada grăitoare a iminenţei aplicării acestui plan o reprezintă
lista
sandjakurilor
enumerate în registrul de numire în funcţia de
sandjak
din anii
1550–1551. În lista amintită au figurat, aşadar, câteva ţinuturi ale principatului
autonom al Transilvaniei, necucerite încă la acea dată de otomani, dar care au fost
asimilate unităţilor administrativ-militare otomane: Timişoara, Cenad, Bečej, Becicherec,
Ciala, Hodoş şi Lipova
4
. Aceeaşi intenţie de instaurare a controlului otoman
nemijlocit a vădit-o atenţia deosebită acordată litigiilor teritoriale ale comitatului
Timiş de către sultanul Süleyman Kanuni în calitatea sa de suzeran şi de „umbră a
lui Allah pe pământ, la care toate făpturile îşi găsesc adăpost (
zılullah fi’l-âlem
)”.
El a intervenit fără întârziere nu numai pentru a curma, în februarie 1545,
2
Cr. Feneşan,
Începutul dominaţiei otomane asupra Banatului la 1541
, în „Revista Arhivelor”, 1,
1987, p. 43–45; M. Berindei, G. Veinstein,
L’Empire Ottoman et les Pays Roumains 1544–1545.
Études et documents
, Paris-Cambridge Mass. 1987, doc. nr. 25, p. 177; G. Dávid, P. Fodor,
Az ország
ügye mindenek elött váló. A szultani tanács Magyarországra vonatkozó rendeletei
(
1544–1545,
1552
), Budapesta, 2005, doc. nr. 39, p. 71.
3
Cr. Feneşan,
op. cit. doc. cit
.; M. Berindei, G. Veinstein,
op. cit. doc. cit
.
4
F.M. Emecen, I. Şahin,
Osmanlı Taşra Teşkilâtının kaynaklarından 957–958 (1550–1551)
tarihli Sancak Tevcîh Defteri
(Registrul de numire în funcţia de
sandjak
din anii 1550–1551, unul
dintre izvoarele despre organizarea provincială otomană), în „Belgelerle” vol. XIX, nr. 23, Ankara,
1999, p. 55 şi 63: Elviye-i tābi vilayet-i Erdel: Liva-i Erdel, Liva-i Kule Dimişkar, Liva-i Kopas,
Liva-i Çanad ve Beçey ve Beçkerek, Liva-i Çayla[ve] Hodos, Liva-i Lipova.