259 / 350
258
altminteri preferinţele pentru expunerile cu caracter universal, adică pentru cosmo-
grafie, sunt o trăsătură caracteristică a structurii spirituale din Evul Mediu. În
cuprinsul lor, cosmografiile otomane au reunit deopotrivă şi le-au acordat acelaşi
loc geografiei, astronomiei, antropologiei dar şi botanicii, mineralogiei şi mitolo-
giei. În acest fel s-a manifestat şi interesul învăţaţilor otomani pentru geografie ca
ştiinţă, iar transmiterea cunoştinţelor preluate de la înaintaşi a însemnat de fapt
impunerea, în lumea islamică şi otomană, a sistemului conceput de Ptolemeu
(
Batlamyos
90–168 d. Chr.) ca prototip şi autoritate supremă în geografie şi
astronomie. Prin urmare, materialul geografic cunoscut a fost ordonat în funcţie de
sistemul celor 7
klimata
adevărate (
akalim-i hakkiye
) ale lui Ptolemeu pentru ca,
ulterior, scriitorii persani de limbă arabă să-l folosească la împărţirea scoarţei
terestre, ajungându-se la un număr de 28 de
klimata
(
akalim-i urfiye
) menţionate de
Abul Feda în
Geografia
sa. Împărţirea lumii în „climate” (
iklim
)
171
este o
clasificare pur geografică, punând în lumină diferenţa fundamentală între concepţia
musulmanilor şi cea a europenilor despre lume şi popoarele sale.
Acest interes, deloc întâmplător, al intelectualilor şi autorităţilor otomane nu a
izvorât doar din dorinţa atât de firească de a cunoaşte şi descoperi tărâmuri noi.
Dimpotrivă, el a reflectat în mod diferenţiat, atât în perioadele de glorie cât şi în cele
de declin ale statului otoman, necesităţile militare şi direcţiile prioritare ale politicii
sale. Predilecţia manifestată de la bun început faţă de geografie însoţeşte ca o umbră
expansiunea pe uscat şi pe mare a Imperiului Otoman deopotrivă cu lupta sultanilor
otomani pentru monarhie universală în cadrul lumii islamice. Aceasta este explicaţia
pentru ponderea deţinută în ansamblul geografiei otomane de geografia descriptivă,
de cartografie, dar şi de scrierile geografice cu scop practic.
Se ştie că, până la jumătatea secolului al XVII-lea, cuvântul geografie şi
echivalentul său au lipsit din titlurile lucrărilor otomane cu caracter geografic. De
abia Kâtib Celebi a folosit termenul de „atlas” ca sinonim al cuvântului geografie,
datorită influenţei pe care a exercitat-o asupra sa lucrarea lui Gerhard Mercator
(1512–1594), intitulată
Atlas sive Cosmographia, meditationes de fabrica mundi
.
Prin suprapunere, s-a ajuns aproape la echivalenţa terminologică a unui cuvânt
folosit pentru a desemna o colecţie de hărţi geografice înrudite tematic şi care au
fost reunite pentru a înfăţişa geografia fizică, economică şi umană a unei regiuni,
ţări sau a lumii întregi.
În viziunea lui Kâtib Celebi, geografia era o disciplină subordonată istoriei,
având menirea de a cerceta şi descrie amănunţit cadrul natural de desfăşurare a
evenimentelor. Pe această concepţie s-a întemeiat strădania autorului de a înnoi, cu
ajutorul izvoarelor şi al metodei, geografia otomană. Conceptul otoman de
geografie s-a înnoit din punctul de vedere al disciplinelor geografiei şi al locului lor
în ansamblul acestei ştiinţe. Datorită teoriei noi despre conceptul de geografie,
cartografia a dobândit un loc de sine-stătător
172
, fapt care a dus la ilustrarea
scrierilor cu caracter geografic cu planuri, hărţi şi schiţe. Dar înnoirea geografiei
171
B. Lewis,
The Muslim Discovery of Europe
, New York, London, 1982, p. 60.
172
C. Orhonlu,
Geographical Knowledge Amongst the Ottomans and the Balkans in the
Eighteenth Century According to Bartınlı Ibrahim Hamdi’s Atlas
, în
An Historical Geography of the
Balkans
, ed. F.W. Carter, Londra, New York, 1977, p. 275.