254 / 350
253
musulmană despre lume şi despre împărţirea ei în Casa Islamului (
Dar ul Islam
) şi
Casa Războiului (
Dar ul Djihad
). Şi pentru Osman Aga din Timişoara, Casa
Islamului a însemnat propria-i identitate, la care a ţinut atât de mult, încât pentru a
şi-o salva şi-a riscat viaţa în diferite împrejurări. Încercările sale disperate de a fugi
din captivitatea imperială pentru a se întoarce la Timişoara, acasă în
Dar ul Islam
150
,
dovedesc dârzenia luptei pentru păstrarea propriei identităţi, precum şi delimitarea
strictă între cele două părţi ale lumii făcută de un musulman cu o instrucţie şi
educaţie modestă.
Cronicile au insistat mai ales asupra războiului sfânt (
djihad
) şi expediţiei
pentru Islam (
gaza
), considerate drept poteca lui Allah, calea care lega cele două
părţi antagonice ale lumii. Singura deosebire între cronicile reprezentative pentru
istoriografia otomană din
vilayetul
Timişoara constă în accentul pus şi în mărimea
spaţiului rezervat prezentării teoretice şi practice a
djihadului
şi
gazalei
duse la
fruntariile Imperiului Otoman. Din acest punct de vedere, cronica inedită a lui
El Hadj Ibrahim Naimeddin Tımışvarı este elogiul adus luptătorilor pentru credinţă
din
vilayetul
Timişoara. Ea cuprinde pasaje numeroase referitoare la
djihad, gaza
şi
la luptătorii pentru credinţă (
mudjaheddin
) extrase din Coran şi din
hadith
(tradiţia
care păstrează faptele şi spusele profetului).
Spre deosebire de această cronică intitulată
Hadikat es-Şüheda-i es-Serhadd
(Grădina martirilor de la hotare), lucrarea lui Ali din Timişoara,
Tarih-i Vakaname-i
Cafer Paşa
(Istoria faptelor lui Djafer paşa), vădeşte motivaţia complexă a scrierii sale.
Relatarea veridică a evenimentelor trăite de autor la graniţa osmano-habsburgică se
împleteşte deopotrivă cu prezentarea faptelor de arme ale stăpânului său vestit,
Djafer paşa cel Bătrân. Totodată, cronica a fost concepută şi ca un epos al luptă-
torilor pentru credinţă de la fruntarii, caracterizaţi drept lei şi pantere ale încleştării
luptei, fapt care o înrudeşte cu lucrarea lui El Hadj Ibrahim Naimeddin. Dispreţul
profund pentru adversarul religios şi militar se degajă din relatarea evenimentelor
politice şi militare în cronicile scrise de autorii din Timişoara. Numai implicarea
autorului în desfăşurarea evenimentelor, deopotrivă cu modul lor succesiv şi
dramatic de prezentare explică frecvenţa şi diversitatea epitetelor cu nuanţă peiorativă,
folosite pentru desemnarea adversarului nemusulman.
Motivaţia scrierii acestor cronici vădeşte elemente comune în cazul lui
Ibrahim Peçevi şi El Hadj Ibrahim Naimeddin Tımışvarı, respectiv sugestia sau
rugămintea unor comandanţi militari otomani de a schimba structura cronicii prin
includerea faptelor şi documentelor pe care ei le-au socotit a fi însemnate.
Intervenţia protectorilor otomani ai celor doi autori în conceperea unor cronici lasă
să se întrevadă existenţa unui mecenat al marilor demnitari otomani. Ibrahim
Peçevi a justificat folosirea izvoarelor ungare
151
prin cerinţa expresă exprimată de
vizirul Musa paşa, în timp ce El Hadj Ibrahim Naimeddin şi-a amplificat lucrarea
prin relatarea amănunţită a faptelor de arme din Irak
152
din anul 1737 datorită
sugestiei lui Çelik Mehmed paşa, comandantul expediţiei din acea ţară.
150
Der Gefangene der Giauren
, p. 73, 81, 99.
151
I. Peçevi,
op. cit.
, vol. I, p. 428–429.
152
El Hadj Ibrahim Naimeddin,
ms. cit.
, fila 16 b.