257 / 350
256
Tradiţia graniţei otomane, cu legile şi legendele ei, explică predilecţia croni-
carilor legaţi prin origine şi funcţie de Timişoara pentru epos, pentru întreţinerea
dorinţei de a urma prin luptă poteca lui Allah (
fi sebi’llâhi
). Chiar dacă unii autori
insistă în cronica lor numai asupra unor elemente ale eposului, toţi consideră, în
mod implicit şi tradiţional, istoria ca pe o epopee, care relatează faptele de vitejie ale
strămoşilor. Singur Ibrahim Peçevi, care a încercat atât completarea cât şi cercetarea
critică a izvoarelor, a înfăţişat în cronica sa deopotrivă pasiunea şi concepţia sa
despre istorie. Nici el şi nici cronicarii timişoreni din prima jumătate a veacului
al XVIII-lea nu au depăşit însă pragul gândirii politice şi nu au trecut la gândirea
istorică, aşa cum a făcut-o Mustafa Naima (mort în 1716)
163
. Deşi El Hadj Ibrahim
Naimeddin a amintit în cuprinsul cronicii sale, că a renunţat la compilarea unor
izvoare, el nu s-a pronunţat totuşi pentru cercetarea lor critică, pentru decantarea
povestirii naive sau pentru obiectivitate, deziderate exprimate de Naima.
Recomandarea lui Naima cu privire la modul simplu şi accesibil de redactare
a cronicilor pentru a fi înţelese fără dicţionar, precum şi includerea unor versuri şi
povestiri atractive dar instructive, a fost urmată atât de Ali din Timişoara cât şi de
El Hadj Ibrahim Naimeddin. Cronicile celor doi autori, precum şi lucrările lui
Osman Aga, au înregistrat cu precădere evenimente şi fapte proprii aşa-numitei
„istorii mărunte” (
la petite histoire
). Acestea au fost, de fapt, rodul propriei experienţe,
al trăirii autorilor lor, convinşi de însemnătatea pentru posteritate a relatării eveni-
mentelor respective. În realitate, cronicile întocmite în prima jumătate a veacului
al XVIII-lea verifică, întregesc şi contrazic uneori cronica istoriografului aulic
(
vaka-i nüvis
) Silahdar Fındıklılı Mehmed Aga. Se ştie că lucrarea acestui participant
direct la expediţiile otomane din Banat de la sfârşitul secolului al XVII-lea s-a aflat
printre izvoarele folosite de către El Hadj Ibrahim Naimeddin la întocmirea cronicii
sale. Cu toate acestea, orizontul cronicarilor amintiţi şi sfera de cuprindere a
lucrărilor lor nu s-au limitat doar la istoria locală, la
vilayetul
Timişoara, la ciocniri
şi conflicte de frontieră şi la un cotidian cenuşiu, în care cele două popasuri ale
sultanului Mustafa al II-lea la Timişoara, în 1696 şi 1697, s-au dovedit a fi
evenimente unice. A fost, într-adevăr, prima şi ultima dată după ştirea cronicarului
Silahdar
164
, când un sultan a inspectat şi a luat măsuri de refacere imediată şi de
consolidare a cetăţii Timişoara. Dacă El Hadj Ibrahim Naimeddin s-a folosit de
cronica lui Silahdar pentru reconstituirea evenimentelor principale petrecute între
1692–1697, în schimb informaţiile despre starea de spirit şi rezistenţa opusă de
garnizoana otomană la cucerirea cetăţii Timişoara din 1716 sunt deosebit de
preţioase. Acestea reprezintă o mărturie autentică a oşteanului care, împreună cu
tatăl său vârstnic, Mustafa Aga, a luat parte la apărarea Timişoarei. Totodată,
cronica lui El Hadj Ibrahim Naimeddin dedicată luptei pentru credinţă şi a acelora
care o duc la îndeplinire (
mudjaheddin
) nu s-a limitat doar la
vilayetul
Timişoara,
locul său de obârşie. Dimpotrivă, aceasta a inclus şi o relatare amplă, pe aceeaşi
temă, a expediţiei din Irak împotriva şahului Iranului, Nadir Ali Han, adversar
politic şi religios al ortodoxiei sunnite, religia dominantă în Imperiul Otoman.
163
A. Bombacci,
Histoire de la littérature turque
, Paris, 1968, trad. I. Mélikoff, p. 335.
164
Silahdar Fíndıklılı Mehmed Aga,
Nusretname
(Cartea victoriei), ed. în
Cronici turceşti
privind Ţările Române
, vol. II, ed. M. Guboglu, Bucureşti, 1974, p. 442, 462, 482.