255 / 350
254
Cronicile scrise de autorii care s-au născut sau au îndeplinit o vreme funcţii la
Timişoara se caracterizează prin acelaşi egocentrism, prin aceeaşi trufie şi autosufi-
cienţă a propriei civilizaţii, trăsături definitorii ale istoriografiei otomane oficiale
153
.
Cazul lui Ibrahim Peçevi este unic în istoriografia oficială otomană din prima
jumătate a veacului al XVII-lea, după cum experienţa dobândită de Osman Aga din
Timişoara ca prizonier de război în „Sfântul Imperiu Romano-German” nu-şi găseşte
încă, pentru sfârşitul aceluiaşi veac, perechea în memorialistica otomană.
Totodată, caracterul unic al operei lui Ibrahim Peçevi poate fi explicat, în
egală măsură, prin obârşia sa bosniacă, prin curiozitatea şi mobilitatea sa spirituală
nativă, dar şi prin educaţia dobândită în vremea în care a fost discipolul
şeyhului
halvetiyye
Ali Dede Sigetvari
.
Peçevi nu a fost nici primul şi nici singurul cronicar
otoman, care a recurs la informaţiile oferite de izvoarele europene. Originalitatea sa
constă însă în substituirea interesului obişnuit pentru istoria islamică privită ca
istorie universală cu selectarea şi folosirea, prin confruntarea cu evenimentele
descrise de cronicile otomane, a informaţiilor extrase din istoria „regilor necredin-
cioşi”. Metoda confruntării informaţiei provenind din surse diferite şi a integrării ei
logice şi fireşti în fluxul expunerii cronologice a evenimentelor reprezintă o
inovaţie în istoriografia otomană.
Contactul nemijlocit cu realităţi diferite de cele ale culturii şi civilizaţiei
islamice şi otomane, cu vestigii aparţinând altor civilizaţii trecute, a determinat în
cazul lui Peçevi atenuarea egocentrismului şi autosuficienţei, caracteristice istorio-
grafiei otomane. Mai mult, deplasarea spre Europa Centrală a interesului cronicarilor
otomani, în momentul în care Poarta a fost silită să cedeze teritorii întinse
„Sfântului Imperiu Romano-German” prin tratatul de pace de la Carlowitz, poate fi
sesizată şi în istoriografia
vilayetului
Timişoara. Acestui interes i se datoreşte
scurta istorie a Austriei, intitulată
Nemçe Tarihi
, care prezintă evenimente petrecute
între anii 800–1662 şi care pare să fie, într-o anumită măsură, urmarea experienţei
dobândite de Osman ibn Ahmed, tâlmaciul divanului din Timişoara, în vremea
prizonieratului său în „Sfântul Imperiu Romano-German”. Manuscrisul unic al
acestei lucrări încheiate în 1135 H/1722 este, după unele păreri autorizate
154
, o
traducere din limba germană în limba osmană a unei cronici austriece.
Vechiul obicei de a se dedica unele cronici distincte expediţiilor militare,
cuceririi oraşelor sau faptelor de arme ale unor demnitari otomani (
Fetih-Gazavat-
Djihadname
) este propriu istoriografiei otomane a
vilayetului
Timişoara din prima
jumătate a veacului al XVIII-lea. De fapt această tendinţă a fost reactualizată şi
întreţinută de viaţa cotidiană şi de conflictele obişnuite de la fruntarii din momentul
în care
vilayetul
Timişoara a devenit hotar al Imperiului Otoman. De aceea lucrările
scrise după ocuparea Timişoarei de către Eugeniu de Savoia se referă la încleş-
tările, tratativele politice şi militare din această parte a Imperiului Otoman. Astfel
se explică preocuparea cronicarilor pentru diversificarea informaţiei folosite: corespon-
denţă diplomatică (Osman Aga), experienţa şi cunoaşterea directă, nemijlocită
153
B. Lewis,
The Use by Muslim Historians of Non-Muslim Sources
în B. Lewis, P.M. Holt,
Historians of the Middle East
, Londra, 1962, p. 181.
154
Ibidem
, p. 189.