248 / 350
247
deci, de instituţia cea mai însemnată de învăţământ şi educaţie otomană, care a avut
îndatoriri sociale şi politice în selecţia tinerilor din diferitele pături sociale, în
instruirea şi pregătirea lor în exercitarea feluritelor profesii.
Particularitatea modelului otoman de
medrese
constă – aşa cum a relevat-o
G. Veinstein – „dintr-un
cursus honorum
definit şi controlat cu străşnicie de către
stat, deosebit de celelalte cariere însemnate ale slujbaşilor statului otoman în care
au fost introduse, conform unei ierarhii stricte, toate funcţiile
ilmiyye
, cel puţin
slujbele mai înalte (
mansib, manasib
) sau cele ale
kadiilor
şi
müderris
, cazul
muftiilor rămânând mai puţin clar în stadiul actual al cunoştinţelor”
119
.
În timpul domniei sultanului Süleyman Kanuni, expansiunea teritorială
maximă a Imperiului Otoman a impus din nou o reorganizare temeinică a ierarhiei
caracteristice instituţiei
ilmiyye
şi a sistemului
medrese
. Decurgând din acţiunea de
ocupare de teritorii noi, nevoia sporită de funcţionari cu pregătire şi competenţă
juridico-religioasă a dus la extinderea reţelei de
medresele
construite de sultan, de
membrii familiei imperiale şi de marii demnitari otomani, cei din urmă
120
înfiinţând
şcoli mai modeste, înzestrate şi întreţinute de fundaţii pioase (
vakıf
).
În aceste condiţii ierarhia strictă a sistemului
medrese
a asigurat, în mod
diferenţiat şi în funcţie de posibilităţile materiale ale studenţilor, formarea sub
controlul statului otoman a tuturor funcţionarilor din aparatul birocratic: a profeso-
rilor şi juriştilor teologi (
ulema
), de la simplul muftiu, profesor (
müderris
) sau
judecător de provincie (
kadı
) până la şeyhül-islam, căpetenia învăţătorilor teologi
121
.
În categoria inferioară din punct de vedere ierarhic, numită
hariç medrese
,
respectiv „
medreselele
exteriorului” din regiunile periferice ale Imperiului Otoman
au existat primele trei clase de medrese
122
:
1.
medreselele
de la „capătul exteriorului” (
ibtida-i hariç
), adică medresele
de 20 de akçe, numite astfel în conformitate cu nivelul salariului zilnic încasat de
müderris
. Aceste
medresele
au mai fost cunoscute sub numele de
medreselele
Tadjridului
, dat fiind că în cadrul lor s-au studiat diferitele comentarii la lucrarea
teologică
Tadjrid
(Esenţa lucrurilor)
123
scrisă de juristul, matematicianul şi astrono-
mul Nasır al-Din din Tus (1201–1274).
2. În
medresele
de treizeci de
akçe
sau
medreselele Miftah
, tinerii au învăţat
ştiinţele literare şi retorică după lucrarea cea mai completă de retorică
Miftah
ül-ulum
(Cheia ştiinţelor), alcătuită de al-Sakkâkı (1160–1229)
124
, savant vestit, originar
din Transoxiana.
3. Programa de învăţământ a fost mai bogată în
medreselele
de 40 şi 50 de
akçe
întemeiate la Bursa, Edirne şi Istanbul de către membrii familiei imperiale
otomane sau de marii demnitari otomani. În aceste instituţii de învăţământ teologic
119
G. Veinstein,
Le modèle ottoman
, p. 75.
120
Pentru şcolile cunoscute, întemeiate de demnitarii otomani, modeste în comparaţie cu
medreselele
construite în apropierea
djamiei
Süleymaniye Kanuni, vezi G. Veinstein,
op. cit.
, p. 74.
121
H. G. Majer,
op. cit.
, p. 7–11.
122
G. Veinstein,
op. cit.
, p. 78–79; H. Inalcik,
Imperiul otoman
, p. 347.
123
I. H. Uzunçarşılı,
op. cit.
, p. 25, 57, 60; G. Veinstein,
op. cit.
, p. 79; H. Inalcik,
op. cit.
,
p. 347.
124
I. H. Uzunçarşılı,
op. cit.
, p. 25, 57; H. Inalcik,
op. cit.
,
loc. cit.