247 / 350
246
consemnat existenţa unui
medrese
la Arad împreună cu o moschee, o instituţie de
binefacere (
imaret
), un han şi o baie (
hamam
), întreţinute din veniturile
vakıfului
întemeiat de marele vizir Kőprülü Mehmed paşa
112
.
Informaţiile cunoscute până în prezent pledează pentru continuarea studiilor
de către elevii din oraşul şi
vilayetul
Timişoara în şcoli teologice de nivel mediu
(
medaris-i resmiye
), care au funcţionat într-un număr mai mare
113
în Ungaria
ocupată de otomani.
Medreselele
au fost accesibile doar tinerilor provenind din
rândul păturilor musulmane, considerate de unii autori drept „pături musulmane
pure”
114
. Îndeplinirea acestei condiţii exclusiviste de admitere în
medrese
a avut
darul de a şterge orice deosebire de rasă, limbă, regiune, clasă socială, oferind
egalitatea şanselor doar tinerilor născuţi în familiile alcătuite numai din musulmani.
Ciclul de învăţământ mediu a constat în succesiunea obligatorie a urmă-
toarelor categorii de
medrese
:
haşiye-i tedjrid, miftah
şi
telvih
, în care s-a studiat
treptat programa şcolară corespunzătoare liceului general
115
. De aici echivalarea
medreselei
cu instituţia de învăţământ teologic superior, propusă de izvoarele
ungare şi chiar de istoriografia europeană
116
, în condiţiile în care majoritatea
medreselor
din Imperiul Otoman a asigurat o instrucţie de nivel mediu.
Medreseul
nu poate fi comparat în mod direct cu universitatea europeană, deoarece sistemul
medrese
a cuprins deopotrivă instituţii de învăţământ de nivel mediu şi superior.
În Imperiul Otoman, sistemul
medrese
s-a impus drept instituţia principală de
învăţământ mediu şi superior teologic islamic, urmând o cale de dezvoltare proprie,
prin care s-a constituit o ierarhie strictă. Având în vedere trăsăturile sale multiple
de ordin educativ, social, politic şi cultural, instituţia
medreseului
117
a jucat un rol
însemnat în societatea otomană.
În
vilayetul
Timişoara, întocmai ca în celelalte provincii otomane, autorităţile
au ţinut seama cu prioritate de necesităţile socio-culturale ale populaţiei
musulmane, înfiinţând în oraşul de reşedinţă şi în alte localităţi o serie de
medrese
.
Existenţa şi continuitatea
medreselelor
au avut menirea de a difuza în primul
rând convingerile şi formele de gândire islamică, normele comune deopotrivă cu
dezvoltarea, prin eforturi sistematice, a culturii islamice şi otomane
118
. Este vorba,
112
Ali,
Der Löwe
, p. 227.
113
G. Ágoston
, op. cit
., p. 189.
114
Ibidem
.
115
Ibidem
.
116
G. Ágoston,
Budin’de Osmanlı Medreseleri
(Medreselele otomane de la Buda), în „Türk
Dünya Araştırmaları”, 58, 1989, p. 141.
117
C. Baltaci,
XV–XVI Asırlarda Osmanlı Medreseleri. Teşkilât Tarihi
(Medreselele otomane
din sec. XV–XVI. Istoria organizării lor), Istanbul, 1976; Y. Akyüz,
Türk Eğitim Tarihi
(Baslangıçtan
1993’e) (Istoria educaţiei turce de la începuturi până în 1993), Istanbul, 1994; H. Akgüdüz,
Klasik
Dönem Osmanlı Medrese Sistemi. Amaç, Yapı, Işleyiş
(Sistemul medreselei otomane din epoca
clasică. Scop. Structură. Activitate), Istanbul, Ulusal, 1997; C. Baltacı,
Osmanlı Devletinde Eğitim ve
Öğretim
(Educaţia şi învăţământul în statul otoman), în
Türkler
, (Turcii), vol. 11, Ankara, Yeni
Türkiye, 2002, p. 446–462.
118
H. Akgündüz,
Teşkilat ve işleyiş bakımından Osmanlı Medrese Sistemi „Klasik Dönemi”
(Sistemul medreseului otoman din punctul de vedere al organizării şi funcţionării sale. Epoca clasică),
în „Türk Dünyası Araştırmalari”, 80, 1992, p. 91; H.G. Majer,
Vorstudien zur Geschichte der Ilmiye
im Osmanischen Reich
, München, 1978, p. 14–15.