243 / 350
242
absolută a acestei memorări. De regulă, învăţătorul recurgea la metoda de memo-
rare progresivă, de la textele simple la cele mai complicate, respectiv de la prima
Sûră
Al-Fatiha
(Începutul)
80
, continuând cu Sûra 114,
Al-Nas
(Oamenii)
81
, care
cuprinde numărul cel mai mic de versete, pentru a sfârşi cu învăţarea celei mai
ample şi lungi Sûre, cea de a doua, intitulată
Al-Baraka
(Vaca)
82
. După ce elevul
stăpânea toate cele 114 Sûre, învăţate în mod treptat, el începea să repete recitirea
lor în succesiunea în care sunt ordonate în
Coran
. Se ştie că în şcolile islamice
învăţământul s-a întemeiat pe memorarea şi repetarea lecţiilor predate. Nu este
vorba doar de memorarea Coranului, ci şi de învăţarea unui număr mare de
hadith
de către elevi, care a fost asigurată, potrivit mărturiei lui Al-Buhari, de repetarea lor
de trei ori
83
. Mai trebuie menţionat şi faptul, că memorarea a fost metoda generală
de învăţare atât a
hadith
-ului cât şi a celorlalte discipline predate în kuttab:
tafsir
(exegeza
Coranului
), limba şi literatura arabă, puţină caligrafie şi rudimente de
aritmetică. Memorarea riguroasă a cunoştinţelor a avut menirea de a îngrădi
gândirea independentă, considerată a fi răspunzătoare de zdruncinarea credinţei
islamice şi de nesupunerea faţă de autorităţile religioase. Această metodă a dobândit
o largă extindere, mai cu seamă că a fost folosită la învăţarea unor obiecte dificile
de studiu, predate într-o limbă greu înţeleasă chiar de copii din ţările arabe.
În cadrul
djamiilor
, profesorii au putut preda numai ştiinţele
Islamului
(
ulum
an-nakliya
), în schimb ştiinţele raţionale, adică cele filosofice (
ulum al-akliya
), au
figurat în programele şcolilor teologice medii şi superioare (
medrese
). De obicei
imamii
şi
müezzinii
au predat în
djamii Coranul
şi exegeza sa. Li s-au mai adăugat,
uneori, lecţii de jurisprudenţă (
fikh
) ţinute, cel mai probabil, în limba arabă.
O serie de informaţii datând din prima jumătate a veacului al XVII-lea atestă
implicarea limitată a slujbaşilor
djamiilor
din Timişoara în predarea
Coranului
şi a
exegezei sale (
tafsir
). Dintre cei 10
imami
(preoţi)
84
, 1
va’iz
(predicator) şi 13
müezzini
(crainicii care-i cheamă pe musulmani la rugăciune)
85
înscrişi în condica soldelor
plătite oştenilor şi funcţionarilor în perioada 8 iulie 1633 – 26 iunie 1634, numai un
müezzin
, un
va’iz
şi un
sırradji
(îngrijitorul candelelor şi lămpilor din
djamie
) au
fost retribuiţi şi pentru activitatea lor didactică. Este vorba de Ali
halife
,
müezzin
,
devr-han
(slujitor care, înaintea rugăciunilor de vineri recita partea aleasă anume
din
Coran
),
temdjid-han
(slujbaş care, în zori de zi, cânta chemarea la rugăciune
din minaret) şi învăţător de
Coran
(
ihlas-i şerif han
) la prima
djamie
din Timişoara,
având o retribuţie zilnică de 44
akçe
, plătită în parte din arenda oraşului (600
akçe
)
80
Titlul acestei Sûre se traduce şi prin <Prolog>, <Deschiderea>, însemnând începutul citirii
Coranului. Este Sûra folosită cel mai des în prilejuri diferite: rugăciuni, slujbe, înmormântări,
Coran,
trad. cit
., p. 5.
81
Ibidem
, p. 591.
82
Ibidem
, p. 641.
83
S. Eyice, J. Pedersen,
art. cit
., p. 63.
84
A. Velics, E. Kammerer,
Magyarországi török kincstári defterek
, vol. I, Budapesta, 1886,
doc. nr. CCXVI, p. 415–419; Kl. Hegyi,
A török hódoltság várai és várkatonasága
, vol. III, Budapesta,
p. 1367–1369.
85
A. Velics, E. Kammerer,
op. cit., doc. cit
., p. 415–417.