Istoria Banatului Otoman

240 / 350

239
transformate în djami, clopotele au fost aruncate din clopotniţele cu turnuri şi s-a
început citirea ezanului” 63. Potrivit cronicii lui Djelalzade, aruncarea clopotelor la
Timişoara nu a fost o acţiune singulară, ci a fost precedată, în 1551, în momentul
cuceririi cetăţii Becicherec (Zrenjanin), de distrugerea crucilor şi obiectelor de cult
creştin, transformând „acea fortăreaţă puternică după obiceiurile religiei musulmane”64.
De altfel adaptarea la Islam a bisericilor din Becicherec a intrat în tradiţia păstrată
de locuitori65, consemnată şi de Evliya Celebi. În anumite localităţi, ca de pildă la
Cenad, după îndepărtarea clopotelor, clopotniţele au devenit minarete : „Înlăuntrul
cetăţii se află patru djamii mari, cu minaretele transformate din clopotniţe
«de biserică»”66. În comparaţie cu zidirea unui lăcaş de cult nou, adaptarea bisericii
la cerinţele cultului islamic reprezintă o acţiune simplă şi rapidă, necesară impunerii
stăpânirii otomane. Aceasta s-a petrecut în aşezările cu caracter urban de dimen-
siuni mai mici67: Beşenova (azi Dudeşti), Bečej (Novi Bečej), Becicherec, Batăr, ca
şi în oraşele amintite mai sus.
Şi transformarea clopotniţelor în minaret (manara ) la Timişoara, Cenad sau
în alte localităţi ale vilayetului Timişoara le-a conferit fostelor biserici aspectul
tipic noului lăcaş de cult islamic, modificând în chip semnificativ înfăţişarea
iniţială a oraşului cucerit. Nicăieri în lumea islamică nu a fost mai caracteristică
decât în Imperiul Otoman şi astăzi în Turcia imaginea unei moschei masive cu o
cupolă joasă, mică şi a unui minaret cilindric. Cu toate acestea, trăsătura principală
a minaretului în arhitectura otomană s-a impus nu prin aspectul formei sale, ci prin
folosirea sa într-un număr par, ca mod de afirmare a unei ctitorii sultanale. Se ştie
că numai sultanul a putut dispune construirea mai multor minarete pentru fiecare
moschee68. Întocmai ca lăcaşul de cult acoperit de cupolă (kubba) semisferică,
minaretul a reprezentat simbolul de netăgăduit al credinţei islamice. El a fost
îndreptăţit să poarte deci, deopotrivă cu cupola aşezată deasupra sălii de rugăciune
şi a mihrabului , semiluna amplasată pe o serie de sfere suprapuse.
În ceea ce priveşte particularităţile minaretelor proprii lăcaşurilor de cult din
oraşele şi aşezările cu caracter urban din vilayetul Timişoara, acestea au fost
determinate de aspectul bisericilor creştine preexistente, de resursele financiare ale
ctitorilor, ca şi de posibilitatea de a procura materialele de construcţie necesare.
Evliya Celebi a amintit doar transfomarea în minaret a clopotniţelor celor patru
foste biserici din Cenad69, trecând sub tăcere o asemenea acţiune în cazul oraşului
Timişoara şi al cetăţilor Lipova şi Ineu. Semnalarea prefacerii unor biserici în
djamii în localităţile Dudeşti (Beşenova), Bečej şi Batăr70 nu a fost însoţită însă de
63 Mustafa Djelalzade, Tabakat al-Memalik ve Deradjat al-Mesalik (Păturile sociale şi slujbele
în Imperiul Otoman), ed. trad. M. Guboglu, M. Mehmet, Cronici turceşti privind Ţările Române,
vol. I, Bucureşti, 1966, p. 276.
64 Ibidem, p. 280.
65 Evliya Celebi, op. cit., trad. cit., p. 650.
66 Ibidem, p. 647.
67 Ibidem, p. 648, 649, 654.
68 R. Hillenbrand, art. Manara, în The Encyclopedia of Islam, vol. VI, Leida, 1991, p. 366; S.
Eyice, art. Masdjid, p. 25–27.
69 Evliya Celebi, op. cit., trad. cit., p. 647.
70 Ibidem, p. 648, 649, 654.