241 / 350
240
vreo referire la
minaretul
lor. În acest caz s-ar putea presupune existenţa construc-
ţiilor mai mult sau mai puţin adaptate la corpul
djamiilor
, care nu au reţinut însă
atenţia călătorului otoman.
La o primă vedere, izvoarele cercetate până acum nu concordă în privinţa
numărului şi a numelor lăcaşurilor de cult din Timişoara. Constatarea decurge din
compararea condicilor visteriei imperiale întocmite între 24 februarie 1629 – 9 august
1630, a condicii
kadiului
din Timişoara din anii 1652–1653, cu însemnările lui
Evliya Celebi, Heinrich von Ottendorf şi Bartınlı Ibrahim Hamdi. În realitate,
condicile vistieriei imperiale din anii 1629–1630 amintesc patru
djamii: Djamia
cea mare, Djamia
din cetatea exterioară, cea din mahalaua Sziget şi cea din
mahalaua Hızır aga împreună cu
Mesdjidul
lui Mehmed kethüda, ai căror slujitori
îşi primeau leafa odată cu distribuţia soldelor cuvenite diferitelor categorii de oaste
din oraşul Timişoara
71
. Acestea au fost cinci lăcaşuri de rugăciune întreţinute de
vistieria otomană, cărora li se adaugă alte
djamii
şi
mesdjiduri
înzestrate cu
vakıfuri
. De altfel în lista clădirilor publice din Timişoara, întocmite de Lajos
Fekete, se află cinci
djamii
şi patru
tekke
(mănăstiri de dervişi)
72
, număr identic cu
cel al
djamiilor
menţionate de condica redactată în anii 1652–1653 de
kadiul
de
Timişoara
73
cu prilejul soluţionării pricinilor diferite. Dat fiind caracterul fortuit al
informaţiilor furnizate de aceste izvoare, stabilirea fermă a numărului total de
lăcaşuri de cult din oraşul şi suburbiile Timişoarei otomane cuprinde un coeficient
de eroare. De aceea împărtăşim opinia Klarei Hegyi potrivit căreia, în fiecare
cartier (
mahalle
) a existat la mijlocul veacului al XVII-lea câte o
djamie
74
. Pe de
altă parte, nu se poate preciza încă, din punct de vedere cronologic, momentul în
care, în cadrul dezvoltării oraşului otoman şi a cartierelor sale, s-a întemeiat în
fiecare dintre acestea câte un lăcaş de cult, aşa cum s-a petrecut în marile centre
urbane Istanbul şi Edirne
75
.
Toate aceste lăcaşuri de cult islamic nu au putut exista şi îndeplini menirea
lor religioasă, instructiv-educativă şi socială nici în vilayetul Timişoara şi nici în
altă parte a Imperiului Otoman fără a fi înzestrate cu o sursă de venit sigur.
Exceptând cele câteva lăcaşuri de cult din Timişoara (4
djamii
şi un
mesdjid
)
întreţinute în parte cu sume plătite de vistieria otomană, funcţionarea celorlalte
moschei şi
mesdjiduri
a fost asigurată de instituţia islamică a
vakıfului
(ar.
wakf
)
sau a fundaţiei pioase. Constituită din iniţiativă privată, printr-un act de voinţă al
donatorului intitulat
vakıfname
, fundaţia pioasă a avut un scop religios, de mântuire
a sufletului, şi un scop social, caritabil, de ajutorarea săracilor şi a celor aflaţi în
nevoie. Ea nu a urmărit în mod deliberat absolvirea proprietăţii de orice tip (
mülk,
timar
etc.) de obligaţia fiscală sau de altă natură, ci a îndeplinit din cele mai vechi
timpuri şi până în vremea noastră multiple funcţii sociale, echivalente serviciilor
sociale actuale.
71
Kl. Hegyi,
A török hódoltság várai és várkatonasága
, vol. III, Budapesta, 2007, p. 1360–1361.
72
L. Fekete,
Budapest a törökkorban
, Budapesta, 1944, p. 319.
73
Kl. Hegyi,
Török berendezkedés Magyarországon
, Budapesta, 1995, p. 189.
74
Ibidem.
75
K. Kreiser,
Zur inneren Gliederung der Osmanischen Stadt
, în „Zeitschrift der Deutschen
Morgenländischen Gesellschaft”, supliment II, 1974, p. 206.