235 / 350
234
în rândul populaţiei
43
datorită unui cumul de factori. Este vorba în primul rând de
contactele stabilite de dervişi cu nemusulmanii, care au fost umanizate prin toleranţă
şi flexibilitate doctrinară în urma adaptării credinţelor religioase şi preceptelor
morale în vigoare într-o localitate anume la scopul şi învăţătura
Islamului
. În cadrul
legăturilor cu creştinii,
Bektaşiii
au stăruit mai ales asupra trăirii religioase comune,
ca de exemplu credinţa în vindecare, pelerinajele la mausoleele şi raclele sfinţilor
la Timişoara, la Büyük Şehidlik (Cimitirul mare de eroi), la mormântul Şeyhului
Karabaş de lângă Poarta Vămii sau la Lipova, la mormântul lui Yağmur Baba şi la
cel al veneratului Şeyh Mehmed Efendi Hindi originar din Agra. Iscusinţa acestor
dervişi în a răspândi
Islamul
a speculat, pe de o parte, perceperea emoţională a
dansului extatic şi a cântărilor liturgice pentru dobândirea ajutorului unor sfinţi iar,
pe de altă parte, ospeţele bogate stropite cu băuturi alcoolice (vin) şi îmbogăţite
adesea cu haşiş
44
. Mai mult, activitatea dervişilor a avut menirea de a atenua
brutalitatea şi cruzimea proprie cuceririi otomane. Prin simplitatea şi umanismul
lor larg, aceşti dervişi au contribuit la cristalizarea tradiţiei emoţionale şi spirituale
a
Islamului
mistic, care are destule asemănări cu pietismul creştin
45
.
Izvoarele otomane dezvăluie rolul religios şi militar jucat de reprezentanţii
confreriilor
Bektaşiyye
şi
Halvetiyye
din Timişoara la sfârşitul veacului al XVII-lea
şi la începutul secolului următor. Sunt amintiţi atât dervişii predicatori, ca de pildă
Şeyhul Selim Dede, cât şi dervişii militanţi, care au luat parte la războiul împotriva
imperialilor: tatăl cronicarului El Hadj Ibrahim Naimeddin, Gazi Aşık Hasan din
Timişoara, unii membri ai corpului ienicerilor din Timişoara numit
Bektaşii
de
către Bartınlı Ibrahim Hamdi etc.
Se mai cuvine amintit şi faptul că pierderea teritoriilor otomane din Europa
Centrală ca urmare a ofensivei armatei imperiale de după despresurarea Vienei din
1683 a dus la refugiul la Timişoara al unor învăţaţi şi reprezentanţi de frunte ai
ordinelor de dervişi din Ungaria. S-a creat, astfel, un nucleu mai puternic şi o
concentrare mai mare de
sufii
şi de învăţaţi în comparaţie cu epoca de stabilitate şi
de expansiune maximă a Imperiului Otoman.
În ciuda acestor condiţii, care au stimulat funcţionarea instituţiilor islamice şi
au întreţinut ambianţa musulmană,
Islamul
nu a prins rădăcini la Timişoara şi în
Banat, aşa cum el nu s-a putut menţine nici într-o serie de regiuni europene: Spania,
Creta şi Sicilia, aflate pentru o vreme sub ocupaţie arabă. În cazul Banatului,
Islamul
nu a putut pătrunde în viaţa populaţiei locale creştine din pricina supravie-
ţuirii instituţiilor sale religioase şi a unor instituţii administrative (
districtus
43
I. Mélikoff,
Un ordre de derviches colonisateurs. Les Bektachis. Leur rôle social et leurs
rapports avec les premiers sultans ottomans
, în
Mémorial Ömer Lütfi Barkan
, Bibliothèque de
l’Institut Français d’Études Anatoliennes, Istanbul, 1980, p. 156.
44
Ö. L. Barkan,
Osmanlı Imparatorluğunda bir iskan ve kolonizasyon metodu, olarak vakıflar
ve temlikler. I. Istilâ devirlerinin kolonizatör türk dervişleri ve zaviyeleri
(Vakâfurile şi drepturile lor
inalienabile ca o metodă de populare şi colonizare în Imperiul Otoman. Dervişii turci colonizatori şi
aşezămintele lor în perioadele de expansiune), în „Vakıflar Dergisi”, II, 1942, p. 303–304; I. Mélikoff,
op. cit.
, p. 150.
45
A. Köse,
The Assessement of Various Factors in the Spread of Islam During the Medieval
Period
, în „Islam Araştrmaları Dergisi”, vol. 66, 1, 1997, p. 81.