230 / 350
229
probelor contradictorii), redactat de Abu Muhammad Ganim b. Muhammad al
Bagdadi al Hanafi (mort în 1621/1030 H.). Manuscrisul cuprinde la sfârşitul său
câteva referiri la persoana copistului, fost
kadiu
la Timişoara, care şi-a pierdut
funcţia în chip nedrept, în urma unor intrigi
23
. Şi după ocuparea cetăţii Timişoara
(13 octombrie 1716), cărturarii otomani ai locului au continuat această îndeletnicire.
În anii 1734–1735, Ahmed b. Ali Tımışvarı a transcris în cuprinsul celor 359 de
pagini ale manuscrisului său colecţia de fetvale întocmită de Čatalcalı Ali Efendi,
fiul şeyhului Ala’iyeli Mehmed (1631/2 – 1691/2)
24
.
În calitatea lor de executori ai legii sacre a
Islamului, şerī’at
(ar.
şarī’a
),
aceşti copişti ai manualelor de jurisprudenţă au ocupat un loc de seamă în corpul
ulemalelor
din Timişoara, în timp ce
muftii
menţionaţi de Ali şi de Bartınlı Ibrahim
Hamdi au avut menirea de a comenta legea amintită. Este vorba de acei doctori în
teologia şi dreptul islamic, însărcinaţi să răspundă printr-o sentinţă (
fetva
) între-
bărilor cu caracter juridic care le erau puse. Potrivit însemnărilor lui Bartınlı
Ibrahim Hamdi, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul veacului următor,
la Timişoara au funcţionat următorii
muftii
: Ismail Efendi şi succesorul său (
khalef
)
Hüseyin Efendi, Hadji Eyüb Efendi, Hadji Beşiroglu, Hadji Ahmed Efendi,
predicatorul Djamiei celei Mari, Piri Ahmed Efendi, precum şi Usta Ahmed
Efendi
25
. Împreună cu aceşti cărturari, Bartınlı Ibrahim Hamdi l-a mai amintit şi pe
Mehmed Efendi, un alt profesor de teologie, „care era bâlbâit la vorbă dar ager la
minte şi care a înnebunit”.
Dar învăţaţii otomani nu au avut doar datoria de a dezvolta ştiinţele
Islamului
. Menirea lor esenţială a constat în apărarea ordinii împotriva declinului
propriu, în îndeplinirea aspiraţiilor religioase ale musulmanilor şi în cârmuirea
treburilor obşteşti ale statului otoman. Toate aceste îndatoriri şi atribuţii amintite
ale reprezentanţilor
Islamului
coranic definesc rolul lor hotărâtor în menţinerea
credinţei oamenilor de rând în
Islamul sunnit
, prin condamnarea teologică şi
juridică a mişcărilor îndreptate împotriva
Sunnismului
.
Independent de rangul ierarhic, atât
kadiii
(judecătorii) subordonaţi
kadiaskerului
,
armata de
muftii
şi
müezzini
, subalternii
muftiilor
, cât şi grupul numeros de
müderris
(profesori) au fost acele
ulemale
care au asigurat împreună cu autorităţile otomane
implantarea
Islamului
în Banat, în teritoriile cucerite în 1552. Împreună cu armata
otomană, cu negustorii şi cu funcţionarii însoţiţi de familiile lor, membrii amintiţi
ai ierarhiei
ilmiyye
reprezintă doar o parte a personalului şi instituţiilor angrenate în
acest proces de
Islamizare
formală. Spre deosebire legalismul rece al doctrinei
propovăduite de
ulemale
, de modul auster de oficiere a cultului musulman,
membrii ordinelor de dervişi
Bektaşı, Bektaşı-Alevi
şi
Halveti
, care au însoţit
armata otomană sau au ajuns mai târziu în Banat, au contribuit într-adevăr la
răspândirea unui
Islam
mistic, profund umanizat.
Este vorba de un
Islam
, care s-a dezvoltat la Timişoara şi la Lipova, în jurul
aşezămintelor de tip conventual (
tekke
), centre de reculegere pioasă şi solidaritate
23
K. Dobrača,
op. cit.
, ms. nr. 1458, p. 569.
24
F.E. Karatay,
op. cit.
, ms. nr. 297, p. 100.
25
Bartınlı Ibrahim Hamdi Atlası
, ms. nr. 2044, fila 252 a, păstrat în fondul Es’ad Efendi al
Bibliotecii Süleymaniye din Istanbul.