234 / 350
233
a ritului comemorativ din ziua de
Hıdrellez
atestă preluarea unor vechi obiceiuri ale
păstorilor
40
, după cum alte datini sunt legate de pomenirea morţilor şi de reînvierea
naturii şi a vegetaţiei. Totodată, este prilejul pentru sacrificarea mieilor şi
prepararea cărnii lor sub formă de ciorbă, numită
togga
, în vederea ospăţului
comun, care s-a ţinut adesea în timpul serbărilor câmpeneşti. Este, de pildă, cazul
comunităţii
Babaî
din regiunea anatoliană Çorlu dar şi al locuitorilor
Alevî –
Bektaşı
din insula Ada – Kale. Trebuie amintit şi faptul că, în secolele XVIII–XIX,
ospăţul la iarbă verde a devenit o tradiţie a societăţii otomane. În aceste împreju-
rări, obiceiurile proprii sărbătorii de
Hıdrellez
, au fost respectate în insula Ada –
Kale de către autorităţile otomane şi familiile lor, chiar dacă ostrovul era lipsit de
izvoare de apă curgătoare. Potrivit datinilor consemnate de Ahmet Ali, imamul
insulei Ada – Kale, Redjep aga, comandantul cetăţii, împreună cu haremul său, cu
dregătorii şi locuitorii otomani îşi ţineau serbarea câmpenească de
Hıdrellez
la
23 aprilie/6 mai lângă cetatea Orşova, în locul numit Igaşul Târziului (Terziului),
respectiv Cracul Croitorului, pe malul unui pârâu ce se varsă în Dunăre. La această
sărbătoare, ospăţul cu carne de miel a însemnat totodată dezlegarea dată pentru
pregătirea bucatelor din carnea amintită
41
.
Înrădăcinate în spiritualitatea islamică, credinţele şi datinile legate de cele
două sărbători colective ale primăverii ilustrează felul în care forme de cult
preislamic au supravieţuit, dovedind o capacitate deosebită de autoconservare.
Exprimând concordanţa cu ritmurile cosmice, aceste forme de cult străvechi sunt
puntea de legătură cu spaţiul cultural turcic, asigurând pe de o parte, afirmarea
conştiinţei de sine a comunităţii iar, pe de altă parte, întărirea coeziunii sale sociale.
Aşezămintele (
tekke, zaviye
) întemeiate în
vilayetul
Timişoara: Hüseyin
Baba, Topçi Baba, Yağmur Baba etc. de către dervişii
Bektaşı
s-au transformat în
centre de răspândire a
Islamului
şi culturii turce, întocmai ca şi
tekke
-ul lui Selim
Dede,
şeyh
al conferiei
Halvetiyye
. Răspândirea
Islamului
, acţiune de dimensiuni
modeste în comparaţie cu cea proprie Peninsulei Balcanice, nu se explică doar prin
activitatea de prozelitism desfăşurată de reprezentanţii unor confrerii de dervişi
(
Melveviyye
,
Bektaşiyye, Halvetiyye
), prin sincretismul doctrinei lor, vădind tendinţa
de armonizare a
Islamului
cu Creştinismul. A mai contribuit şi răspândirea ideilor de
toleranţă şi egalitate religioasă între
Islam
şi Creştinism predicate de Şeyhul
Bedreddin din Samavna
42
şi discipolii săi, Bürüklüdje Mustafa şi Torlak Hu-Kemal.
Bucurându-se de bunăvoinţa deosebită a marilor demnitari otomani,
Bektaşiii
s-au remarcat prin prozelitismul lor neîntrerupt şi prin răspândirea culturii islamice
40
Este vorba de mersul în zori de zi la staulele oilor, la câmp, pentru adunarea picăturilor de
rouă, care se amestecă împreună cu laptele muls mai devreme pentru a se face cheagul folosit în tot
timpul anului, vezi L. Munteanu,
op. cit.
, p. 442.
41
M. Ali,
Monografia Insulei Ada-Kale
, Craiova, 1934, p. 26: „mai cu seamă după obiceiul
muhammedanescu în ziua Sf. mucenicu Georgie al nostru în 23 aprilie în tot anul au ieşit cu turcii din
Ostru în dreptul cetăţii, pe lângă Ogaşul Târziului, ca unu maeles şi or mâncat carne de miel, de aici
se sloboade mâncarea meilor. Şi de la paşia Regep şi până astăzi (1892 n.n.) se ţine obiceiul a eşit
turcii cu totul de către noi dacă e timpul favorabil”.
42
E. Werner,
Häresie, Klassenkampf und religiöse Toleranz in einer islamisch-christlichen
Kontaktzone: Bedred-din und Bürüklüce Mustafa
, în „Zeitschrift für Geschichtswissenschaft”, XII,
1964, p. 255–276.