Istoria Banatului Otoman

231 / 350

230
durabilă şi de reuniune a celor uniţi întru practicarea aceleiaşi forme de cult, aflaţi
sub îndrumarea aceluiaşi mentor spiritual. În cadrul acestui Islam mistic numit şi
Islamul tekkeului, Sufismul26, modul deosebit de gândire şi viaţă a deschis calea de
transgresare a vidului creat de ortodoxia islamică între om şi divinitate. Prin asceza
şi vocaţia lor profetică, dervişii au umplut acest vid şi în vilayetul Timişoara,
oferind îndrumarea spirituală musulmanilor aflaţi în căutarea trăirii mistice menite
să compenseze legalismul rece al doctrinei propovăduită de ulemale şi modul
auster de oficiere a cultului islamic.
Întocmai ca Islamul popular, acest Islam mistic a urmat aceleaşi direcţii de
dezvoltare: cea sunnită (ortodoxă) şi cea heterodoxă. De altminteri, prin modul de
gândire şi prin modelul de viaţă propus, Islamul tekke-ului a dobândit acea putere,
de a înrâuri aproape toate păturile sociale din Imperiul Otoman, de la umilul
negustor şi până la cel mai înalt dregător al statului, uneori până la sultan însuşi. De
la apariţia sa, interpretarea mistică a Islamului s-a impus în toate ţinuturile lumii
musulmane prin concepţia sa deosebită despre lume şi despre modul de viaţă
propriu aşezărilor de tip conventual (tekke).
Consecvent şi în armonie cu propria-i concepţie despre lume, Islamul otoman
al tekkeului a instituit un stil paralel al Islamului, care a caracterizat o serie de
conferii de dervişi (tarikat) de orientare sunnită: Kadirî, Rifâî, Mevlevî, Bayrami şi
Celveti, precum şi cercuri mistice (sufi) cu caracter heterodox ale derviştilor Kalenderi,
Bektaşı şi Melâmi27. Totodată, dezvoltarea şi răspândirea rapidă a Sufismului şi a
confreriilor sale în statul otoman şi în toată lumea islamică dovedesc atât toleranţa
lor intrinsecă cât şi capacitatea de reevaluare şi adaptare a moştenirii preislamice
preexistente. Fără îndoială că receptivitatea cu care noua cale spirituală a fost
adoptată în spaţii imense s-a datorat în mod sigur doctrinei sale, aceea de a fi în
esenţă un comentariu esoteric al Coranului. În ceea ce priveşte Sufismul otoman
dezvoltat în cadrul şi în jurul tekke-ului, el a urmat o cale paralelă cu cea proprie
Islamului medreselelor şi Islamului politic sunnit, cu excepţia confreriei Bektaşı, pe
care statul otoman s-a străduit din răsputeri să o păstreze de partea sa.
În ceea ce priveşte curentul puternic al Islamului popular, acesta nu a fost
înrâurit prea mult de Islamul politic şi nici de Islamul coranic sau Islamul
medreselelor. El a fost influenţat în schimb de acele aspecte ale Islamului mistic
(tekke), care au înlesnit asimilarea formelor tradiţionale de viaţă şi cultură preislamică.
Este vorba de o formă simplă a Islamului, care a avut capacitatea de a revitaliza
fundamentele coranice ale Islamului prin îmbinarea lor cu motive tradiţionale ale
culturii populare, mai ales cu practicile de ritual. În condiţiile în care Sufismul
implică în primul rând trăire participativă intensă, contopire şi încercarea depăşirii
limitelor urmane, adepţii Sufismului popular au preferat experienţele de tip
comunitar, practicile rituale, exteriorizarea sentimentului religios, cultul sfinţilor şi
26 Cunoscut în mediile islamice sub numele de at-tasawwuf, Sufismul este un curent permeabil
înnoirilor, puternic, supravieţuind în contemporaneitate. Gândirea şi aspiraţia elevată, care îl
caracterizează, determină forma de trăire intensă de depăşire a barierelor omeneşti în vederea
dobândirii stării de unire şi armonie celestă vezi T. Burckhardt, Islamul. Introducere în doctrinele
esoterice, Bucureşti, Herald, 2004, p. 17–34.
27 A.Y. Ocak, op. cit., p. 193.