228 / 350
227
De altfel forma religioasă, marcată profund de ideile propovăduitoare în
veacul al XV-lea de Şeyhul Bedreddin
16
, a mişcărilor contestatare din secolul
al XVI-lea a exprimat împotrivirea faţă de dominarea sau, mai precis, confiscarea
Islamului
de către stat şi a identificării sale cu Imperiul Otoman.
Islamul
otoman a
îndeplinit funcţii complexe, dat fiind că i-a imprimat puterii supreme (sultanului)
un caracter sacru, înzestrând-o cu mijloacele de guvernare necesare dezvoltării
politice, administrative şi instituţionale proprii transformării statului în imperiu în
timpul domniei sultanului Mehmed al II-lea (1451–1481).
Concepţia otomană despre puterea supremă i-a recunoscut caracterul divin,
care s-a lărgit şi consolidat după 1517, prin preluarea instituţiei califatului de către
Imperiul Otoman. În calitatea sa de calif, de reprezentant al puterii universale,
sultanul s-a folosit de
Islam
ca de un mijloc de legitimare a suveranităţii şi politicii
sale, dispunând de
şari’a
, de dreptul islamic în domenii precise şi limitate, ca de
pildă dreptul persoanei şi dreptul familiei.
În cursul procesului de încorporare a teritoriilor cucerite în Banat în anii
1551–1552 şi 1658, statul otoman a asigurat cadrul politic, instituţional şi adminis-
trativ impunerii
Islamului
ca parte indisolubilă şi reprezentativă a identităţii sale.
Din punct de vedere cronologic, procesele amintite s-au desfăşurat în mod
complementar, fără a se suprapune pe deplin, în condiţiile în care anumite sectoare
ale lumii otomane reprezentate de învăţaţii teologi (
ulema
) şi de ordinele de dervişi
(
tarikat
) şi-au constituit în timp instituţiile proprii de propovăduire şi difuzare a
Islamului
coranic (
medrese
) şi a
Islamului
mistic (
tekke
).
Pe măsura extinderii teritoriale a statului otoman,
ulemalele
au propagat
interpretările
Islamului
coranic, dezvoltând
Islamul sunnit
în Banat, şi au asigurat
funcţionarea optimă a mecanismului normativ şi judiciar otoman. Musulmanii de
rând le-au dat ascultare deplină învăţaţilor lor, care au stăpânit tainele şi modul de
interpretare a ştiinţelor Islamului şi care le-au lămurit totodată obligaţiile şi
interdicţiile prevăzute de
Islam
. Datorită încrederii de care s-au bucurat,
ulemalele
au
devenit nu numai modele de comportament, arbitri ai divergenţelor de opinie, ci şi
mediatori între musulmani şi autorităţile otomane. Totodată,
ulemalele
au avut
meritul de a-i fi conferit
Islamului
o dimensiune politică prin identificarea sa cu
statul otoman ca urmare a creerii unui
Islam coranic
sau
Islam al medreselelor
17
.
Alcătuind clasa socială cea mai însemnată din istoria otomană şi din cea
islamică,
ulemalele
au mai avut datoria de a legitima întreaga politică internă şi
externă otomană împreună cu toate actele de guvernare, de a celebra serviciul
religios deopotrivă cu îndrumarea educării supuşilor musulmani din Imperiul
Otoman. De altfel impunerea de către
ulemale
a concepţiei despre statul centralizat
16
Şeyhul Bedreddin a fost primul învăţat teolog eretic (
zındık
), care a contestat ideologia
oficială şi puterea otomană, conducând prima mişcare eretică. El a respins concepţia
sunnită
despre
Divinitate, ritualurile oficiale ale
Islamului
, negând noţiunile de Înviere şi lumea de apoi,
cf. M. Balivet,
Deux partisans de la fusion religieuse des chrétiens et des musulmans au XV
e
siècle: le
Turc Bedreddîn de Samavne et le Grec Georges de Trébizonde
, în „Byzantina”, 10, 1980, p. 363–400.
17
vezi A.Y. Ocak,
Islam in the Ottoman Empire
, p. 190.