Istoria Banatului Otoman

227 / 350

226
cultul sfinţilor. Prin urmare, atât Sunniţii, membrii ordinului de dervişi Alevi-
Bektaşii, cât şi unele cercuri mistice au împărtăşit credinţe şi practici foarte
asemănătoare ale cultului sfinţilor, pe care ulemalele le-au condamnat public, fiind
considerate cauze ale necredinţei şi ereziei din Imperiul Otoman. Totodată,
cercurile mistice, aflate în contradicţie şi apoi în conflict cu credinţa islamică
ortodoxă (sunnită), au stârnit neîncredere, impunând un control strict din partea
autorităţilor statului otoman, a cărui ideologie s-a întemeiat pe Islamul sunnit.
Autoritatea centrală otomană a trecut la represiune sângeroasă, atunci când
conceptele şi ideile susţinute de o serie de cercuri şi ordine mistice au declanşat
mişcări cu caracter social şi politic. În 1561, de pildă, răscoala din Bosnia condusă
de şeyhul ordinului Melami, Hâmzâ Bâlı12, a pus în primejdie puterea imperială
identificată cu Islamul sunnit.
Revenind la cele patru paliere fundamentale ale societăţii otomane, fiecare
dintre acestea a interpretat Islamul după metoda şi mijloacele proprii, fapt care a
dat naştere la dispute aprige. Astfel polemica între Birgivî Mehmed Efendi13 şi
Şeyhülislam Ebussu’ud Efendi din secolul al XVI-lea a izvorât din deosebirile de
interpretare islamică între teologii lipsiţi de funcţii în Imperiul Otoman şi aceia care
le-au deţinut şi exercitat în mod efectiv. Disputa s-a purtat în jurul noţiunii de
unitate a existenţei Vahdet-i Vücüd (ar. Wahdat al-wudjud ), din care s-au dezvoltat
cele mai multe concepţii mistice ale ordinelor de dervişi ( tarikat) despre relaţia
stabilită între Creator (Allah) şi creaţia sa (om). Încă din veacul al XIII-lea, sub
influenţa deosebită exercitată de şeyhul Ekber Muhyiddîn-i Arabi (mort în 1241),
noţiunea Vahdet-i Vücüd s-a transformat în fundamentul unic, comun ordinelor
mistice din Anatolia14: Mevleviyye, Bektaşıyye şi Bayramiyye, cărora li s-au alăturat
membrii confreriei Melamiyye şi ramura Gülşeniyye a ordinului Halvetiyye. Pe
interpretarea cu un caracter politic pronunţat a noţiunii menţionate s-a întemeiat
mai ales refuzul membrilor aparţinând ordinelor (tarikat) Bayramiyye – Melamiyye
şi Halvetiyye – Gülşeniyye de a recunoaşte şi de a se supune autorităţii sultanului.
Prin prisma acestei interpretări, Reîncarnarea Divinităţii 15, desemnată de noţiunea
Kutb, reprezenta singura autoritate căreia i se datora supunere.
12 Adept al monismului, pe care l-a predicat la Bosnasaray, şeyhul Hamza Bâlî a contestat
împreună cu discipolii săi conducerea şi sistemul administrativ al statului otoman. După prinderea şi
executarea răsculaţilor, membrii ordinului melamî din Bosnia, numiţi hamzavî, s-au travestit până în
1663 în dervişi bektaşii, mevlevi, halvetii etc. vezi A.Y. Ocak, Les réactions socio-religieuses contre
l’idéologie officielle ottomane et la question de zendeqa ve ilhâd (hérésie et athéisme) au XVIe siècle,
în „Turcica”, XXI–XXIII, 1991, p. 80; H. Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca Clasică 1300–1600,
Bucureşti, 1996, p. 379.
13 Reprezentând tendinţa puritană a religiei islamice din vremea sa, Birgivî i-a învinuit pe
demnitarii otomani de a-i fi susţinut pe dervişi prin intermediul fundaţiilor pioase (vakıf ). În scrierile
sale, el a atacat ideile şi sentinţele religioase ( fetva) date de Şeyhülislam Ebussu’ud Efendi, vezi A.Y.
Ocak, Les réactions socio-religieuses, p. 75–76; H. Inalick, op. cit., p. 367–368.
14 Pentru interpretarea acestei noţiuni de către ordinele Bayrami-Melami şi Halveti-Gülşeni,
vezi A.Y. Ocak, op. cit., p. 78–81.
15 Doctrina mesianică a ordinului Bayrami-Melami a negat întru totul autoritatea sultanului,
dat fiind că şeyhul suprem al dervişilor a devenit Kutb-mehdi (Mesia şeyh suprem), dobândind
dreptul exclusiv de a conduce lumea, vezi A.Y. Ocak, op. cit., p. 74–75.