220 / 350
219
nisipului şi a pământului aurifer cu şaitrocul. Această unealtă descrisă de Griselini
era alcătuită dintr-o scândură de tei „lungă de un stânjen (1,896 m) şi lată de un
stânjen şi jumătate (2,844 m), puţin scobită în partea de sus şi prevăzută cu 10–12
crestături. Scândura se fixează înclinat, aşa încât să formeze cu orizontul un unghi
de 45 de grade”
449
. Peste nisipul aurifer se turna apa, amestecându-se cu mâna pentru
a se separa particulele mai uşoare şi mai grele de nisip care se scurgeau împreună
cu apa. După repetarea acestei operaţii, grăunţele de aur rămase în crestăturile
scândurii se spălau din nou într-o albie lunguiaţă, strecurându-se apoi, printr-un
ciur pentru a se obţine aurul curat. Griselini le-a admirat îndemânarea cu care
ţiganii spălau aurul doar în câteva minute şi adunau adesea grăunţe de aur în
valoare de doi creiţari. Cu toate acestea, nisipul aluvionar nu a avut o concentraţie
semnificativă de aur, venitul anual obţinut din spălarea sa reprezentând sume
modeste. Dacă în districtele Palanca Nouă, Mehadia şi Caransebeş s-au încasat
între 600–700 ducaţi de aur într-un an, în schimb în celelalte râuri din Banat s-a
spălat aur în valoare de numai 300–400 ducaţi de aur
450
.
b. Extragerea aramei şi fierului în vilayetul Timişoara
Spre deosebire de obţinerea aurului, zăcămintele de cupru şi minereurile de
cupru cu conţinut de argint au reprezentat bogăţii dintre cele mai de seamă ale
subsolului din Banat: „În Munţii Banatului toate aceste minerale se găsesc din
abundenţă în masa enormă de prundiş şi pământuri alaunifere”
451
. Astfel extragerea
minereurilor de cupru şi cupru argentifer a avut loc la Oraviţa, Ciclova, Sasca şi
Moldova Nouă. În anul 1718, când trupele imperiale au ocupat vilayetul Timişoara,
Oraviţa era un centru minier adevărat (
Bergstättl
) în care funcţionau, conform
raportului întocmit de comisarul imperial, Alexander Kallanek, câteva mine aflate
în apropierea bisericii parohiale
452
.
Străjuită la miazănoapte de Munţii Coşovăţului, Tâlvei şi Tâlvei Cornului, iar
la miazăzi de cei ai Vadarnei, Ciclovei şi Timişului, foarte bogaţi în zăcăminte de
minereu, Oraviţa şi-a avut însemnătatea sa
453
încă din vremea ocupaţiei otomane.
Nu este întâmplător faptul că Marsigli, în calitate de preşedinte al comisiei
austriece, care a avut misiunea ca în temeiul art. 18 al tratatului de pace încheiat la
Karlowitz (26 ianuarie 1699), să stabilească pe teren graniţele între Imperiul
Habsburgic şi cel otoman, să localizeze în Munţii Banatului, între Bârzava şi
Dunăre, 10 mine de fier la Oraviţa şi Dognecea pe harta sa intitulată
Mappa
Mineralographica de Fodinis in Hungaria
454
. De altminteri, înaintea ocupării
definitive a Banatului, reprezentanţii cârmuirii habsburgice au încercat să cunoască
situaţia acestui centru minier. La 1703, Matthias Brunner a fost trimis împreună cu
449
Ibidem
, p. 281.
450
Ibidem
, p. 283.
451
Ibidem
.
452
HKA Wien,
Banater Akten
, Fasz. rote 1, f. 380–384,
Colecţia Microfilme Austria
, rola 125,
c. 222.
453
Fr. Griselini,
op. cit.
, p. 256.
454
Contele Marsigli nu a numit însă cele 10 mine de fier care figurează pe harta sa, vezi
Ş. Mureşan,
Banatul în cartografia secolului al XVIII-lea
, Timişoara, 2012, p. 215.