Istoria Banatului Otoman

214 / 350

213
serie de centre miniere din Peninsula Balcanică, de pildă la Novo Brdo417, a avut
loc în acelaşi timp cu transferul de proprietate şi înlocuirea suveranului creştin cu
cel otoman.
Aşadar, şi în vilayetul Timişoara s-a aplicat, întocmai ca în întreaga Peninsulă
Balcanică, principiul proprietăţii suveranului asupra minelor şi a mijloacelor de
prelucrare a minereului. Deşi instituirea proprietăţii sultanului, respectiv a fiscului
imperial, asupra subsolului nu este lămurită pe deplin, ea trebuie admisă totuşi în
temeiul datelor referitoare la perimetrele miniere de la Bocşa şi Moldova Nouă418.
Datele respective sugerează caracterul general al acţiunii amintite în vilayetul
Timişoara.
Transformarea minelor în hass-uri imperiale, asupra cărora sultanul păstra
doar un drept teoretic de proprietate, a impus totodată exploatarea lor efectivă şi
dobândirea unui venit constant. Luând în calcul greutăţile pe care le presupunea o
exploatare minieră dar şi necesitatea folosirii unor persoane pricepute, sultanul a
recurs adeseori la sistemul de concesionare prin arendă, numit mukata’a. De altfel
sultanul nu arenda regiunea minieră propriu-zisă, ci numai impozitele încasate din
producţia minieră şi de la populaţie419 acelor persoane, numite de regulă amili
(arendaşi) dar şi mubaşiri420, a căror onorabilitate şi solvabilitate trebuia garantată
de unul sau mai mulţi chezaşi (kefil). Mecanismul de dare şi luare în arendă nu este
bine cunoscut nici în vilayetul Timişoara şi nici în general, în Peninsula Balcanică.
Se crede, că un rol însemnat în declanşarea mecanismului de arendare l-a jucat
kadiul regiunii sau al bunurilor respective, care desemna, în cuprinsul raportului
său, amilul sau amilii posibili, garanţii lor precizând posibilităţile lor financiare421.
Concesionarii trebuiau să dispună de sume însemnate pentru a plăti anticipat
arenda şi pentru a acoperi cheltuielile necesare fie redeschiderii minei, fie exploa-
tării zăcământului respectiv. Lipsesc însă informaţiile despre modul de stabilire
propriu-zisă şi despre cuantumul arenzii. Intrarea în posesie se făcea, în mod
oficial, prin dobândirea beratului de arendare, act în care se menţiona denumirea
perimetrului concesionat, obiectul concesiunii, numele arendaşilor (amili ), durata
arendării şi cuantumul sumei de achitat. Kadiul urma să supravegheze şi să contro-
leze periodic îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract de către amil sau
mubaşir, precum şi contabilitatea bunurilor arendate. Din însărcinarea Porţii, kadiul
trebuia să anunţe toate schimbările petrecute într-o regiune minieră422.
Redeschiderea minei de aramă de la Moldova Nouă ilustrează în mod grăitor
atât regimul de proprietate asupra perimetrelor miniere cât şi sistemul propriu-zis
417 Ibidem.
418 V. Veliman, Documente turco-osmane privind vilayetul (eialetul) Timişoara în „Revista
Arhivelor”, 1985, 4, p. 419, 421; Cr. Feneşan, Instaurarea dominaţiei otomane în ţinutul Lipova în
lumina codului de legi (kanunname) din 1554, în „Studii şi Comunicări de Istorie”, Caransebeş, 1979,
p. 336, 339; fondul Mühimme Defterleri (citat în continuare MÜD) nr. 3, doc. nr. 279 în microfilm la
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Colecţia Microfilme Turcia, rola 15, c. 113.
419 N. Beldiceanu, op. cit., p. 87.
420 Pentru echivalenţa de termeni, vezi N. Beldiceanu, op. cit.., p. 154, nota 4.
421 Ibidem, p. 141–142.
422 Ibidem, p. 136–137.