Istoria Banatului Otoman

203 / 350

202
Confruntate cu cheltuielile crescânde ale statului otoman, autorităţile s-au
străduit să obţină venituri tot mai mari din pescuit, recurgând la sistemul de
concesiune în arendă (mukata’a). Întocmai cum procedaseră la Chilia Veche (Eski
Kili), autorităţile au arendat şi cele 200–300 talianuri amplasate la Porţile de Fier.
În timpul călătoriei lui Evliya Çelebi în Delta Dunării din anii 1658–1659,
administratorul otoman (emin) din Chilia Veche luase în arendă dreptul de pescuit,
obligându-se în acelaşi timp să acopere cheltuielile impuse de instalarea şi paza
talianelor de către 300 de pescari şi raiale347. În aceeaşi vreme, cele 200–300 de
talianuri aşezate la Porţile de Fier fuseseră arendate de sandjakbegul de Vidin în
schimbul a 70 de poveri (yük) de akçe (aspri). În realitate, arenda s-a ridicat la
suma de 7.000.000 akçe, acoperind o seamă de cheltuieli de natură militară.
Potrivit lui Evliya Çelebi, „toate soldele celor din cetăţile de pe malurile Dunării
sunt asigurate prin aceste talianuri de pescuit. ...Până şi ostaşii cetăţilor din
Oceacov capătă tainuri fixate din aceste arenzi”348.
Din izvoarele otomane cunoscute până în prezent rezultă că nu a existat un
sistem unitar de impunere a taxelor de pescuit şi de comercializare a peştelui, în
primul rând al sturionilor. El s-a dezvoltat în timp, amplificându-se şi diversifi-
cându-se, uneori, prin preluarea unor dări preotomane în funcţie de locul, uneltele şi
instalaţiile de pescuit. Pe această cale, autorităţile otomane au instituit în regiunile
dunărene un regim special de exercitare a unui monopol parţial asupra pescuitului.
Potrivit raportului întocmit de kadiul din Akçekazanlık, fiscul a perceput, în aprilie
1520, o treime din peştele proaspăt prins în talianele ridicate în braţele Dunării 349,
în cuantum sporit faţă de cel al taxei tradiţionale fixate la un sfert din cantitatea
pescuită. Această taxă s-a încasat în folosul statului otoman la jumătatea veacului
al XVI-lea de către eminii administraţiei portuare din Silistra şi Vidin350. Mai trebuie
precizat şi faptul că, în regulamentele din 1520 referitoare la regiunile dunărene,
legiuitorul a invocat tradiţia îndelungată de încasare a taxei sfertului pentru a
îndritui caracterul său obligatoriu. Totodată, regulamentele promulgate de autorităţile
otomane pentru localităţile de pe malurile Dunării au stabilit perceperea dijmei din
pescuitul la talian în anumite porturi şi canale riverane351. Aceeaşi prevedere se află
şi în textul cărţilor de lege (kanunname) promulgate în 1567 şi 1579 pentru
sandjakurile Cenad şi Gyula. În sandjakul Cenad, cuantumul dijmei din peştele
prins în râurile Mureş, Tisa şi Timiş semnalează uneori o creştere pentru anul 1579,
alteori plafonarea sumei înregistrată în 1567, şi numai un caz de scădere drastică de
la 150 akçe la 10 akçe pentru satul Dedemszeg, aflat la vest de Makó352. Cuantumul
347 M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M. Mehmet, Călători străini, vol. VI, p. 442–443;
M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Pescuitul în Delta Dunării în vremea stăpânirii otomane, în
„Peuce”, II, 1971, p. 275.
348 M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M. Mehmet, op. cit., p. 699.
349 I. Beldiceanu-Steinherr, N. Beldiceanu, Acte du règne de Selim I concernant quelques
échelles danubiennes de Valachie, de Bulgarie et de Dobrodja, în „Südost-Forschungen”, XXIII,
1964, p. 98, art. 3.
350 B.A. Cvetkova, Le régime de certains ports dans les terres balkaniques aux XVe et XVIe
siècles, în „Revue d’histoire économique et sociale”, 1967, nr. 1, p. 38, nr. 35.
351 B.A. Cvetkova, Vie économique..., p. 306.
352 Gy. Káldy-Nagy, A Csanádi szandzsák..., p. 90.