195 / 350
194
urâte, cu case urâte şi cu locuitori urâţi se face mare negoţ cu morun proaspăt”
280
.
Din acest oraş plecau carele încărcate cu peşte spre a trece prin Orşova în Ţara
Românească şi Transilvania. Ulterior, în 1577, Salomon Schweiger a fost de-a
dreptul impresionat de mărimea şi dimensiunile unui morun, lung de 18 picioare,
respectiv de 5,34 metri
281
. După topirea zăpezilor şi revărsarea fluviului, în zonele
inundabile ale Dunării se prindea „o mulţime nesfârşită de moruni şi alţi peşti mari
şi este îndeosebi o mare bogăţie de crapi, care sunt aşa de mari şi graşi încât pot
ajunge să cântărească 80 de livre”
282
. La sfârşitul veacului al XVI-lea, crapii cei
mari, tăiaţi în lung în 4 bucăţi, săraţi şi afumaţi au luat calea Istanbulului, unde s-au
bucurat de mare preţuire, atestată de însemnările lui Franci Sivori
283
. Şi vizitatorul
(inspectorul) papal Piero Massarechi a stăruit asupra dimensiunilor şi calităţii
morunilor pescuiţi în Dunăre şi a icrelor lor, „caivaro di tutta bonta”
284
.
Sturionii nu au fost căutaţi şi apreciaţi doar pentru carnea lor proaspătă şi
conservată, ci şi pentru icrele lor pregătite în mod diferit. Este vorba de icrele moi
şi de cele tescuite, cerute nu numai în Ungaria şi Polonia ci, în primul rând, în
Peninsula Balcanică şi în toate ţările ortodoxe, ca aliment de seamă în timpul
posturilor religioase. În 1585, François de Pavie baron de Fourquevaux stăruia
asupra faptului că se „... pregătesc icre tescuite şi icre moi, feluri mult cerute în
Grecia şi în ţările în care se observă religia ortodoxă din cauza posturilor lor, dintre
care unul îi sileşte să nu mănânce nimic care să aibă sânge”
285
. De aceea modul de
preparare a icrelor tescuite i-a preocupat îndeaproape atât pe John Newberie cât şi
pe Paul din Alep, cel din urmă pomenind folosirea unui teasc rudimentar, alcătuit
din două scânduri peste care se aşezau pietroaie mari pentru a se scurge zeama şi
sângele din icre
286
. În realitate, procedeul descris până în cele mai mici amănunte în
1582 de negustorul John Newberie a fost mult mai complicat. După extragerea şi
tăierea lor, icrele se păstrau în sare, într-un butoi cu fundul găurit, vreme de trei zile
şi trei nopţi, spre a li se scurge tot sângele. După aceea urma spălarea lor repetată
cu apă proaspătă şi punerea în butoaie „pe alte trei zile, şi ele trebuie călcate cu
picioarele curate, de asemenea trebuie făcută o gaură sub butoiaş pentru ca să
scurgă apa; apoi se pun câteva pietroaie mari deasupra, ca să le îndese bine şi să le
întărească, şi după ce au trecut aceste trei zile se scoate fundul şi se pune unul nou,
şi astfel pot fi cărate prin întreaga lume”
287
.
Spre deosebire de John Newberie, atenţia lui Paul din Alep s-a concentrat
asupra modului de întrebuinţare deplină a morunilor, din care nu se arunca nimic,
nici oasele sărate, presate cu pietre până la uscarea lor deplină, şi nici pielea şi
280
M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu,
Călători străini.
.., vol. II, Bucureşti,
1970, p. 327.
281
O. Zirojević,
op. cit.
, p. 15.
282
M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu,
Călători străini.
.., vol. III, Bucureşti,
1971, p. 14.
283
Şt. Pascu,
Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului XVI
, Sibiu, 1944, p. 177.
284
O. Zirojević,
op. cit.
, p. 16.
285
M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu,
op. cit.
, p. 179.
286
Ibidem
, vol. VI, Bucureşti, 1974, p. 285.
287
Ibidem
, vol. II, p. 516.