Istoria Banatului Otoman

193 / 350

192
răsărit la Moraviţa şi Jamul Mic, în timp ce la sud comunica cu mlaştina de la
Vâşeţ264.
Cursul Dunării prin vilayetul Timişoara este reprezentat pe hărţile publicate
de Lazius în anii 1541, 1552, 1561 şi 1563 împreună cu insulele, luncile şi zonele
sale inundabile265. De abia cercetările de teren ale contelui Luigi Ferdinando
Marsigli au contribuit la întocmirea primei lucrări ştiinţifice despre acest fluviu şi a
hărţii Dunării intitulată Mappa potamographica din cartea Danubius Pannono –
Mysicus. Completând cu profiluri transversale prin bazinul hidrografic al Dunării,
harta prezintă cursul fluviului pe teritoriul Banatului în cadrul secţiunilor XII, XIII
şi parţial XIV266 .
Pe lângă aceste condiţii hidrografice prielnice pescuitului, au mai existat o
mare biodiversitate, o structură anume a solului, complexe microclimatice, precum
particularităţi ale reliefului din Clisura Dunării, de la Coronini la Orşova şi din
secţiunea Porţilor de Fier, acolo unde fluviul şi-a croit albia printr-un defileu între
Munţii Carpaţi şi Munţii Balcani. Acest loc strâmt, cu o apă de mare adâncime,
care a avut, de pildă, la pragul transversal de la Iuţi, la km fluvial 988,5, o înălţime
de cădere de 15,70 m267, iar între Vârciorova şi Turnu Severin o diferenţă de nivel
de 8 m, a fost străbătut de un curent puternic. În zona Cataractelor, unde se situează
geneza culturii Lepenski Vir, curentul Dunării a înregistrat o viteză între 2,4 şi
3,75 m/s268 . Este relevantă în acest sens explicaţia lui Francesco Griselini dată
genezei vâltorilor Dunării: „În astfel de locuri, Dunărea se scurge prin porţiuni
presărate cu stânci masive şi prăpăstioase, datorită cărora se formează vârtejuri
considerabile, precum cele de la Tahtalia, Şviniţa, în faţa insulei Porecea,
Golumbina, Mala Golumbina şi Demirkapu sau marele prag al Dunării, numit altfel
Porţile de Fier”269. Din punct de vedere hidrografic, vâltorile de la Porţile de Fier
au alternat cu porţiuni lipsite de curenţi puternici, caracteristice vadurilor cu apă
lină, printre care s-a aflat şi Vadul Virului, vestit pentru cega pescuită în acest
loc270. În realitate, această cegă (Accipenser ruthenus) este o specie locală, de largă
răspândire în tot Defileul Dunării, dar pe cale de dispariţie după construirea
barajului de la Porţile de Fier271.
Numite vir de actele otomane272, vâltorile frecvente, mai ales la cele şapte
Cataracte ale Şviniţei, au fost locuri deosebit de prielnice pescuitului sturionilor,
exploatat cu iscusinţă de fiscul otoman (miri), care a impus taxe deosebite de cele
aflate în vigoare în alte regiuni dunărene.
264 Fr. Griselini, op. cit., p. 118: „Mlaştina din urmă mai avea o legătură cu o alta, care ajungea
foarte aproape de povârnişul dealurilor de la Vârşeţ”.
265 S. Mureşan, op. cit., p. 135.
266 Ibidem.
267 I. Sălceanu, N. Ciurici, op. cit., p. 57.
268 Ibidem.
269 Fr. Griselini, op. cit., p. 226.
270 Detalii despre venitul domnesc obţinut din pescuitul la 8 vârşii aşezate în vadul amintit, la
C.C. Giurescu, Istoria pescuitului şi pisciculturii în România, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 101.
271 I. Sălceanu, N. Ciurici, op. cit., p. 41.
272 M. Berindei, M. Kalus-Martin, G. Veinstein, Actes de Murad III pour la région de Vidin et
remarques sur les qanuns otomans, în „Südost-Forschungen”, XXXV, 1976, doc. II, p. 52, doc. V, p. 54.