Istoria Banatului Otoman

190 / 350

189
plantă pretenţioasă la regimul termic, care solicită condiţii pentru irigare. Din
descrierile călătorilor străini şi din hărţile mai vechi rezultă că, până la lucrările
hidrotehnice din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, partea mare din Câmpia
Banatului a fost alcătuită din bălţi, mlaştini şi terenuri inundabile246. Tocmai în
aceste zone inundabile ale Timişului, Begheiului, Bârzavei şi Dunării s-ar fi
constituit, potrivit tradiţiei, orezării. În realitate, tradiţia deopotrivă cu toponimia au
reţinut în chip îndreptăţit această afirmaţie. Nu este o întâmplare faptul că, în zilele
noastre, în Banatul de mijloc, la nord-est de Pančevo şi la sud-est lângă Hajdučica,
s-a aflat pusta numită Pirinča 247, Orezăria, toponim format din cuvântul turc pirinç,
intrat în limba sârbă. Cultura orezului a fost introdusă în vilayetul Timişoara cu
siguranţă înainte de 1575. Dată fiind însemnătatea cultivării orezului pe unele
terenuri ale vilayetului, beglerbegul raportase la Istanbul că în anul respectiv nu se
mai obţinuse vreo recoltă, lipsind cu desăvârşire „cineva priceput într-ale orezului”.
De altfel acest funcţionar îl găsise pe Mustafa din Niš, un zaim din sandjakul
Aladja Hisar (Kruševac) deosebit de priceput în cultura orezului, dispunând aducerea
lui împreună cu alţi cultivatori de orez. Mai mult, până la ordinul de confirmare de
către sultanul Murad al III-lea din 18 ianuarie 1575, beglerbegul a asigurat
pregătirea „multor locuri potrivite pentru cultivarea orezului şi dispunându-se să se
facă şi găuri în două locuri”248. Deşi zonele favorabile din punct de vedere climatic
şi hidrografic nu au fost amintite în actul respectiv, acesta cuprinde totuşi ordinul
ferm al sultanului de a se semăna „multe şi nenumărate <locuri> şi cu orez pentru
fisc (miri)”, beglerbegul având obligaţia de a supraveghea fără încetare lucrările
agricole. În ipoteza în care administraţia habsburgică s-a folosit de aceleaşi condiţii
prielnice de sol şi climă, s-ar putea ca otomanii să fi cultivat terenurile inundabile
de lângă Bârzava. La data călătoriei lui Griselini prin Banat, orezăriile de la Omor
şi-au reluat activitatea249 şi, potrivit tradiţiei consemnate de Károlyi Zsigmond,
urmele amenajărilor necesare cultivării orezului mai dăinuiau la începutul veacului
al XVIII-lea, la venirea coloniştilor francezi şi italieni250. Până în prezent se ştia că
primele orezării atestate documentar au fost întemeiate în anul 1748 în apropiere de
Timişoara, la Ghiroda şi pe râul Timiş, lângă Parţa251. Din cercetările documentelor
cartografice ale secolului al XVIII-lea publicate de Şofronie Mureşan şi localizarea
pe hartă a culturilor de orez, rezultă că au existat orezării la Gătaia, Denta şi Omor
(Roviniţa Mare) în 1750, în 1777 la Gătaia, în 1784 la Peciu Nou şi Cebza şi, în
sfârşit, în 1787 la Deta, iar la Topolea în anii 1785 şi 1786252. În privinţa
documentelor cartografice analizate de Ş. Mureşan, se cuvine desluşit toponimul
Balda, de fapt Balta, înregistrat pe planul întocmit în 1778 în vederea extinderii
246 S. Mureşan, op. cit. , p. 148–149.
247 M. Marković, Geografsko-Istorijski Imenik Naselja Vojvodine, Novi Sad, 1966, p. 146.
248 V. Veliman, Documente turco-otomane privind vilayetul (eialetul) Timişoara, în „Revista
Arhivelor”, nr. 4, 1985, p. 424.
249 Fr. Griselini, op. cit., p. 144.
250 Ş. Mureşan, op. cit. , p. 189, vezi şi nota 11.
251 L. Baroti, Adattár Délmagyarország XVIII. századi történetéhez , vol. I, Timişoara 1893,
p. 86; vol. II, Timişoara, 1900–1904, p. 209.
252 S. Mureşan, op. cit. , p. 189.