Istoria Banatului Otoman

192 / 350

191
Aceleaşi condiţii naturale au existat şi în vilayetul Timişoara pentru practica-
rea pescuitului ca îndeletnicire principală de către locuitorii de pe malurile Dunării,
din ţinutul Cazanelor şi Porţilor de Fier şi din zonele numeroase inundate şi de
băltire din Câmpia Banatului.
Zona mlăştinoasă cea mai întinsă din Banat a fost străbătută de cursul vechi
al Begăi, delimitându-se la nord de localitatea Velika Kikinda, iar spre sud de şirul
aşezărilor Jankovnost, Žitište, Torak, Begejci, Itebej. Spre nord-est şi est, ea a ajuns
până la Checea, Cenei şi Sânmihaiul Român. Această mlaştină a avut multe insule
de uscat cu predii, care se acopereau în întregime cu apă la revărsarea râului Bega
în vremea ploilor de primăvară şi toamnă. De aceea harta lui Ignaz Müller din anul
1769257 menţionează în chip îndreptăţit zona mlăştinoasă drept Innnundierter Morast,
în timp ce harta mai veche, din 1723, a lui Briffaut, Carte originale du Banat de
Temeswar distinge partea estică a mlaştinei Tiffer Morast (Mlaştină adâncă) de
partea sa vestică „Truckner Morast” (Mlaştina uscată) 258.
Din cercetările cartografice recente, coroborate cu relatările călătorilor
străini, rezultă că în extremitatea de nord-vest a Banatului s-a întins un ţinut
mlăştinos însemnat începând de la vărsarea Mureşului în Tisa şi spre sud în lungul
Tisei259. Pe suprafaţa amintită s-au aflat mlaştinile Arancăi, cuprinse între Kanjiža,
Crnabara, Banatsko Arandjelovo, Valcani, Rabe şi Cherestur, mlaştinile Zomborului,
delimitate de localităţile Deszk, Klárafalva şi Kisszombor, precum şi mlaştinile
Tisa-Sânnicolau dintre Coka şi Padej. Şi în jurul Becicherecului Mare (Zrenjanin)
s-a întins o zonă mlăştinoasă260, care se unea la sud cu alte terenuri mlăştinoase,
situate de-a lungul Tisei şi Dunării, în timp ce în nahiya Pančevo, în ţinutul Kuvin,
au existat terenuri inundabile cu mlaştini între Dunăre şi un braţ al său, Dunavăţ261.
Cercetările lui Francesco Griselini din Banat semnalează prezenţa în sandjakul
Timişoara a două mlaştini mici: Vârşeţ şi Vlajkovac şi a încă două mlaştini mai
mari: Ilanča şi Alibunar. Acestea s-au învecinat până în a doua jumătate a veacului
al XVIII-lea262 , când a avut loc desecarea lor, prin construirea canalului Bârzava şi
a ramificaţiilor sale (1761–1772).
Mlaştina Ilanča a avut ca ax central râul Bârzava, pornind dinspre Seleuş,
Ilanča, Dobrica înspre nord, la Kanak, Tolvădia (Livezile) şi Banloc, coborând
apoi spre sud la Partoş, Mali Gaj (Gaiul Mic), Veliki Gaj, Barice (Sânianăş) şi
Lokve263. Cea de a doua mlaştină, care a comunicat în epoca otomană cu cea de la
Ilanča, pornea de la apus din dreptul localităţii Alibunar, având extremitatea sa de
257 S. Mureşan, Banatul în cartografia secolului al XVIII-lea, Timişoara, 2012, p. 148.
258 Ibidem.
259 După părerea lui J.J. Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774), ed. Costin Feneşan,
Timişoara, 2000, p. 19 şi 35, în Banat au existat 256.570 iugăre de terenuri acoperite de mlaştini.
260 Fr. Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, ed. a II-a de
Costin Feneşan, Timişoara, 2006, p. 118.
261 T. Halsi-Kun, Keve County and the Ottoman Pançova Nahiyesi în Between the Danube and
the Caucasus. Orientul Sources on the History of the Peoples of Central and South Eastern-Europe,
ed. Gy. Kara, Budapesta, 1987, p. 122.
262 S. Mureşan, op. cit. , p. 149.
263 Ibidem.