183 / 350
182
zadarnică. Ea a contribuit la refacerea şi la repopularea aşezărilor omeneşti
amplasate pe teritoriile de la nord şi sud de cursul râului Mureş.
Încercarea de a surprinde factorii care au dus la geneza fenomenului de
depopulare şi repopulare a aşezărilor omeneşti din cele două zone distincte ale
vilayetului Timişoara şi de a le restabili interdependenţa s-a întemeiat pe dezvălui-
rea rolului jucat de urmările expansiunii otomane în Europa centrală. Analiza
comparată a statisticilor cu caracter fiscal întocmite în epoca de început şi de sfârşit
a ocupaţiei otomane în Câmpia Aradului dovedeşte în chip nemijlocit rolul pe care
devastările le-au jucat în evoluţia aşezărilor omeneşti din acest ţinut. De altminteri
rolul amintit a fost impus de constante existente în aspectele mediului înconjurător
şi de distribuţia însăşi a aşezărilor omeneşti, date fiind marile mutaţii produse în
peisajul antropo-geografic din Câmpia dintre Lipova – Arad – Cenad. Dacă în 1564,
la 12 ani de la ocuparea sa de către otomani, în comitatul Arad s-au înregistrat 410
1/2 porţi, iar în Zarand 1734, în momentul recuceririi Transilvaniei de către trupele
habsburgice, adică în 1696, în schimb în fostul comitat Arad mai existau doar 30 de
porţi şi 50 de porţi în fostul comitat Zarand
195
. Faptul că nu s-au înregistrat mutaţii
de asemenea proporţii în a doua zonă istorico-geografică, respectiv în Banatul
Lugojului şi Caransebeşului, se explică, pe de o parte, prin particularităţile situării
geografice şi strategice, iar, pe de altă parte, prin durata redusă a ocupaţiei otomane
(1658–1696).
Reconstituirea globală a peisajului antropo-geografic şi a evoluţiei sale din
veacul al XVII-lea în cele două zone distincte ale vilayetului Timişoara este rodul
cercetărilor pluridisciplinare de demografie şi geografie istorică. În absenţa anali-
zării unui număr mare de izvoare otomane cu caracter statistic, surprinderea
aspectelor pozitive (colonizări) şi negative (depopulări) din evoluţia aşezărilor
omeneşti nu îngăduie încă precizarea ponderii deţinute de elementul turco-islamic
în repopularea satelor din vilayetul Timişoara. Fără îndoială că publicarea seriei de
condici de recensământ ale fiecărui
sandjak
pentru fiecare secol de ocupaţie
otomană poate indica raportul real care s-a stabilit între cuceritori şi populaţia
autohtonă.
Astfel, se verifică teza vehiculată în alte istoriografii
196
şi emendată apoi
197
,
după care colonizarea cu elemente turco-islamice (funcţionari, oşteni, meşteşugari)
a urmat linia conturată de fortificaţiile principale: Oradea, Ineu, Arad, Lipova,
Timişoara, Orşova.
Constantele de mediu geografic-relief variat, proporţionat, cu o predominare
a câmpiilor, cu o reţea hidrografică bogată, soluri fertile, păşuni întinse şi păduri –
explică, pe de o parte, amplasarea, densitatea şi continuitatea locuirii umane în
vilayetul Timişoara. Pe de altă parte însă, diversitatea geografică teritorială a acestei
unităţi administrativ-militare, extinsă prin încorporarea Banatului Caransebeşului şi
Lugojului în 1658, este consecinţa directă în timp a factorilor climatici. Desluşirea
195
S. Márki,
op. cit.
, p. 147 şi 138.
196
L. Fekete,
Osmanlı Türkleri ve Macarlar 1366–1699
, în „Belleten”, vol. 13, nr. 52, 1949,
p. 733.
197
T. Halasi-Kun,
Sixteenth Century Turkish Settlements in Southern Hungary
, în „Belleten”,
vol. 28, nr. 109, 1964, extras, p. 72.