Istoria Banatului Otoman

178 / 350

177
înregistrate de lupta antiotomană, la o depopulare a celor două zone istorico-geo-
grafice. Putem lua în considerare acţiunea de predare a cetăţii Lipova de la 14 iunie
1616 ca factor de scădere numerică a populaţiei, dacă însumăm acţiunilor de
intimidare (jafuri, devastări) premergătoare cedării propriu-zise urmările revenirii
autorităţilor otomane. Încorporarea Banatului Caransebeşului şi Lugojului în vilayetul
Timişoara din 1568 a generat depopularea oraşului Caransebeş şi a satelor aşezate
la hotarele cu principatul autonom al Transilvaniei. Faptul că dimensiunile înregis-
trate aici de fenomenul în cauză a constituit un obiect de îngrijorare pentru
ocupanţi este cât se poate de îndreptăţit. Restituirea ţăranilor refugiaţi în principatul
autonom al Transilvaniei nu a figurat în mod întâmplător printre condiţiile de
cedare a Banatului Caransebeşului şi Lugojului impuse în 1658 fostului ban Acaţiu
Barcsai163 , după cum nici corespondenţa autorităţilor otomane purtate cu Mihail
Apafi I în legătură cu înapoierea fugarilor din Caransebeş164 nu poate fi explicată
decât în acest fel. Fără îndoială că şi expediţiile din anii 1659–1660 au contribuit, la
rândul lor, la accentuarea fenomenului de depopulare, dacă luăm în considerare
urmările imediate ale deplasării efectivelor otomane de la Caransebeş spre Poarta
de Fier a Transilvaniei (1659) şi ale pătrunderii unor cete dornice să prade princi-
patul autonom al Transilvaniei.
Epidemiile de ciumă care au bântuit cu intensitate variabilă timp de 25 de ani
în cursul secolului al XVII-lea au jucat un rol însemnat în depopularea primei zone
istorico-geografice. Epidemiile succesive din anii 1644–1648, cu o arie largă de
răspândire în Europa (prima în Polonia, Silezia şi Ungaria, cea de a doua doar în
Ungaria) au bântuit cu o putere deosebită pe tot teritoriul transilvan, fiind urmată în
1654 şi 1660–1664 de alte valuri, care au dus la pustiirea multor sate165 .
Ca fenomen antagonic depopulării, repopularea şi refacerea aşezărilor pustiite
a constituit prin implicaţiile sale economice şi militare o preocupare de seamă a
autorităţilor centrale şi locale otomane, întrucât forma sa spontană de manifestare
nu putea fi în măsură să înlăture urmările nefaste ale cuceririi şi introducerii unui
sistem fiscal nou. Sunt cunoscute şi atestate, de altfel, puţine cazuri de repopulare
spontană a aşezărilor. Acest fenomen a fost caracteristic în a doua jumătate a
veacului al XVI-lea satului dispărut, Ölyved166 aflat în hotarul Chereluşului, iar în a
doua jumătate a secolului al XVII-lea, respectiv în 1661, satelor Sânnicolau,
Nădlac, Geled, Novac şi Şag, înregistrate la vakιful marelui vizir Köprülü Mehmed
paşa167.
În aceste împrejurări, este deci firesc faptul că acţiunea de refacere, de
construire a caselor şi apariţia unor unităţi fiscale noi, consemnată în registrul de
163 M. Naima, Tarih, vol. VI, p. 345: „vor înapoia şi toate raialele care au plecat din satele de
la serhat şi s-au supus celui din Transilvania”, în ed. trad. M. Mehmet, Cronici turceşti , vol. III,
Bucureşti, 1980, p. 120.
164 Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, Colecţia documente turceşti XXVI/2242,
act dat la 19 mai 1673: „în cazul în care raialele aparţinându-i susnumitului vakιf şi care sunt prezente
în acea parte s-ar ivi în orice număr, să fie predate zabitului sus-pomenitului vakιf”.
165 G. Kraus, op. cit., p. 121, 129, 138; S. Goldenberg, op. cit., p. 441.
166 S. Márki, op. cit. , p. 3.
167 Vezi conscripţia vakιfului la I. Karácson, op. cit., p. 259.