Istoria Banatului Otoman

176 / 350

175
din Câmpia Aradului şi Cenadului, s-au aflat în strânsă legătură cu particularităţile
reliefului său şi cu durata stăpânirii otomane (1552–1696).
Prima categorie de factori care au însoţit expansiunea otomană în Europa
centrală a jucat, din momentul cuceririi Banatului în 1552, un rol însemnat în
geneza acestui fenomen. Depopularea produsă de cucerirea otomană este definită
nu numai de uciderea şi înrobirea unei părţi din populaţie, evaluată în mod exagerat la
30.000 de captivi în ordinul dat la 18 septembrie 1552 domnului Ţării Româneşti150.
Amploarea acestui fenomen este dovedită în acelaşi timp şi de faptul că, nici până
în 1560, satele aflate între Erint, situat la nord-vest de Pecica şi Chesinţ (Keszy) nu
au fost repopulate, iar alte 16 localităţi151 – în majoritatea lor din jurul Aradului –,
şterse de pe faţa pământului, nu s-au mai putut reface nici ele până în 1564.
Din statistica întocmită pe baza registrului de capitaţie (djiziye) a sandjakurilor
Cenad şi Arad din anii 1558–1559 rezultă că fenomenul de depopulare totală şi
parţială este atestat pentru 17 sate152, fapt care înseamă practic fuga locuitorilor din
102 unităţi fiscale de tipul hane. În totalul celor 102 hane se includ aşadar 30 hane
din 4 sate complet depopulate ale nahiyei Cenad, 23 hane din 4 sate ale nahiyei
Arad, 21 hane din 3 sate ale nahiyei Békés şi 28 hane din 6 sate ale nahiyei Zarand.
Interpretarea dată de kanunnamelele promulgate în 1554 pentru sandjakurile
Timişoara şi Lipova asimilează hane-ul unei singure gospodării. Faptul că această
unitate fiscală nu coincide cu o familie îl apropie de porta regească, unitatea de
impunere în sistemul fiscal aflat în vigoare la data cuceririi otomane şi care, uneori
reunea mai multe familii153. Dat fiind că hane-ul reprezintă, din punct de vedere
demografic, o unitate fiscală variabilă în funcţie de tipul impunerii (djiziye, avariz),
de epoci istorice şi regiuni ale Imperiului Otoman154 şi dat fiind că, din aceste motive,
nu s-a putut ajunge la un consens, am optat pentru un coeficient de 5 persoane155.
În aceste condiţii, se poate constata fuga unui număr de peste 510 persoane.
Raidurile şi incidentele de frontieră au contribuit, de asemenea, la depopularea
satelor. Este ştiut faptul că, între 1559–1560, un număr de 55 de sate din fostele
150 Vezi manuscrisul Koğuşlar K. 888, fila 445, în Colecţia Microfilme Turcia , rola 48, c. 446.
151 Printre localităţile distruse s-au aflat Kasza (localitate dispărută, aşezată între Şiria şi pusta
Utviniş (Ötvenes), vezi C. Suciu, op. cit., p. 323); Ghiorac (Gyarak) la nord de Arad, Dasca (Deska)
la nord de Arad, pe lângă Şiria, vezi S. Márki, op. cit., p. 198–199, Bike (azi pusta Bicaci a oraşului
Arad), Nădlac, Curtici (Kurta-Fejeregyháza), Chier (Kis Ker) lângă Ineu, Szárcsaháza (localitate
dispărută la nord de Bodrogul Vechi), Hoduşt între Micălaca şi Vladimirescu, Hodoş (de fapt Hodoş-
Bodrog contopit în Bodrogul Vechi), Zăbrani, Macea (Mácsalaka), Budinţ, Peregul Mare (Föpereg) la
nord de Arad, Pani şi Velika Szölös; vezi şi I. Băcănaru, I. Ghercec, op. cit., p. 216.
152 Pentru fenomenul de depopulare totală a 7 sate, vezi nota 128.
153 Este vorba de poarta mare sau poarta întreagă, prin care putea intra şi ieşi un car, deşi
locuiau mai multe familii în gospodăria respectivă; vezi Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III,
Cluj, 1986, p. 120 şi vol. I, Cluj, 1972, p. 427.
154 Pentru caracterul său variabil, vezi discuţia la N. Göyünç, Hane deyimi hakkιnda , în „Tarih
Dergisi”, nr. 32, 1979, p. 332–334.
155 Coeficient stabilit de Ö.L. Barkan, „Tarihi demografi” araştιrmalarι ve Osmanlι tarihi, în
„Türkiyat Mecmuasι”, vol. X, 1951, p. 11, 12; idem, Essai sur les données statistiques des registres
de recensement dans l’Empire Ottoman aux XVe et XVIe siècles, în „Journal of Economic and Social
History of the Orient”, vol. I, 1958, p. 9–36.