Istoria Banatului Otoman

177 / 350

176
comitate Arad şi Zarand, sate stăpânite de otomani, au fost atacate de garnizoana
cetăţii Gyula, fapt care a dus la fuga locuitorilor156. Astfel se explică numărul de
410 1/2 porţi înregistrate în 1564 de dicatorul Ştefan Telegdi în fostul comitat
Arad, număr redus în comparaţie cu cel consemnat pentru fostul comitat Cenad, de
1674 1/2 porţi157 . Partea fostei dieceze Cenad, aşezată la nord de Mureş, a fost
distrusă cu totul în urma expediţiei de cucerire a cetăţii Szigetvár din 1566,
expediţie în cursul căreia a fost pustiită Câmpia Aradului (ocuparea cetăţilor Gyula,
Şiria, Ineu)158 şi s-a petrecut retragerea populaţiei în principatul autonom al
Transilvaniei, realităţi reflectate mai târziu de conscripţia întocmită în 1584. Astfel
a fost înregistrat un număr de 134 aşezări pentru sandjakul Arad şi un număr total
de 578 aşezări pentru sandjakurile Lipova şi Ineu ca urmare a distrugerii satelor,
acţiune pentru care sultanul i-a mustrat în numeroase rânduri pe sandjakbegii săi159.
Fenomenele de distrugere şi depopulare a regiunii delimitate de cursul Mureşului şi
al celor trei Crişuri, fenomene determinate de expediţia tătarilor chemaţi în 1596 de
beglerbegul de Timişoara pentru a reocupa Lipova, au înregistrat o asemenea
durată, profunzime şi amploare în fostul comitat Cenad 160, încât nici în 1641 nu s-a
putut reface şirul de sate de la vest şi nord de Cenad, şterse de pe faţa pământului şi
transformate în puste. Bejenia unui număr mare de sate este o trăsătură caracte-
ristică a fenomenului de depopulare produs în 1596 în sandjakul Cenad. Acelaşi
fenomen s-a repetat în ţinuturile Aradului şi Lipovei cu o intensitate şi o amploare
redusă în timpul luptelor purtate în 1605 de armata otomană şi transilvană pentru
ocuparea cetăţii Lipova şi în cursul raidurilor de intimidare, care au însoţit
tratativele din 1615–1616 în vederea predării aceleiaşi cetăţi 161.
Spre deosebire de momentele sale anterioare din 1595–1596 şi 1636, lupta
anti-otomană din anii 1658–1660 a contribuit la o depopulare parţială şi simultană
în trei regiuni: prima, delimitată de localităţile Gyula şi Păuliş, cea de a doua,
constituită din împrejurimile Ineului, iar ultima, corespunzând Banatului Lugojului
şi Caransebeşului. Fenomenul produs între 1658–1660 l-a întrecut, prin urmări, pe
cel generat în 1636 de luptele purtate pentru tronul principatului, fenomen descris
şi de Gheorghe Rákóczy I în scrisoarea trimisă soţiei sale Suzana Lorándffy, în
care îi cerea trimiterea grabnică de pâine şi merinde 162.
Cedările teritoriale impuse de Imperiul Otoman principatului autonom al
Transilvaniei au contribuit, în funcţie de împrejurări şi de momentele de reflux
156 S. Márki, op. cit., p. 3.
157 Ibidem.
158 Ibidem, p. 145; K. Juhasz, Das Tschanad – Temeswarer Bistum während der Türkenherrschaft
1552–1699, Westfalen „Laumann, Dülmen”, 1938, p. 35.
159 S. Márki, op. cit., p. 13.
160 S. Borovszky, Egy alajbeg telepitései. Adatok az Alföld XVII. századi történetéhez, în
„Ertékezések a történettudományok köréböl”, 1901, p. 165–166; K. Juhász, op. cit., p. 35, pentru
satele transformate în pustă: Csokas, Füged, Palota, Tüsköz, Dömeg, Apadfalva, Csinad, din fostul
comitat Cenad, devenit apoi sandjak al vilayetului Timişoara. Aceste aşezări s-au aflat la nord-vest de
Makó, la graniţa de astăzi dintre România şi Ungaria; vezi S. Borovszky, op. cit., p. 169.
161 S. Márki, op. cit., p. 47–48, 50, 64–65.
162 Ibidem , p. 93; vezi şi G. Kraus, Cronica Transilvaniei 1608–1665, ed. G. Duzinchevici,
E. Reus Mârza, Bucureşti, 1965, p. 96.