Istoria Banatului Otoman

173 / 350

172
Timişului între Căvăran şi Caransebeş136, precum şi aşezările de pe văile afluenţilor
din dreapta Timişului, de la Vălişoara până la Domaşnea-Cănicea137, de pe Valea
Bistrei până la vărsarea ei în Timiş138, ca şi satele amplasate între văile Bistrei şi
Bolvaşniţei139. Aşezările din regiunea Lugojului au fost înregistrate urmându-se
cursul firesc al afluenţilor din stânga râului Timiş, din punctele cele mai îndepăr-
tate spre cele mai apropiate 140.
Reaşezarea pe hartă a celor 88 de localităţi înregistrate de autorităţile
otomane arată că densitatea de locuire descreşte în raport cu obstacolele pe care le
ridică formele accidentate şi înalte ale reliefului. Zonei de contact dintre câmpia
înaltă şi deal i-a fost propriu tipul de sat răsfirat, având un număr scăzut de unităţi
fiscale de tipul hane. Faptul că o serie de aşezări, ca de pildă Ezeriş, Remetea
Pogănici, Ruginosu, Căvăran, Apadia, Prisian, Voislova, Cireşa Bistra, Ohaba
Pogănici, Dragomireşti, Valea Mare Pogănici au fost înregistrate numai cu câte un
sfert de hane141 poate fi explicat nu numai prin sustragerea de la recensământul
fiscal, ci mai ales prin obţinerea unor scutiri de capitaţie (djiziye).
În virtutea aceloraşi constante existente în aspectele mediului înconjurător, şi
delimitarea hotarelor vilayetului Timişoara de Banatul Lugojului şi Caransebeşului
a avut un caracter relativ stabil, în măsura în care formele de relief au putut
împiedica extinderea lentă, prin infiltrare, a stăpânirii otomane. Pornind de la sud,
de la linia ce uneşte localităţile Rusca, Domaşnea, Cănicea, Veredin şi Lucaviţa,
hotarul trecea prin partea de vest de la Piatra Nedeii, vârfurile Semenic şi Cuca,
prin Delineşti, Brebu, Zorlenţul Mare, Scăiuş, Valea Mare, Visag, Sacoşu Mare,
Dumbrava, Hodoş, Sinersig, până la Boldur. Hotarul de vest cu vilayetul Timişoara
se continua la nord cu localităţile Sâlha, Nevrincea, Valea Lungă, Ezeriş, Harmadia,
Cireşu Timiş, până la limitele naturale reprezentate de Valea Nădragului, vârfurile
Padeş şi Rusca, care aparţineau deja graniţei cu principatul autonom al Transilvaniei142.
Diversitatea şi frecvenţa formelor înalte de relief au asigurat şi mai târziu, după
ocuparea Banatului Lugojului şi Caransebeşului din 1658, o anumită stabilitate,
în partea lor de est, a hotarelor vilayetului Timişoara cu principatul autonom al
Transilvaniei.
Situaţia se prezintă cu totul altfel în prima zonă istorico-geografică. Câmpia
dintre Lipova, Arad şi Cenad vădeşte concordanţa între tipul de hotar administrativ
mixt: hotar natural-convenţional şi unitatea formelor de relief, respectiv a tipurilor
136 Ibidem: Zăgujeni (Zagujne), Jupa, Căvăran, Apadia.
137 Ibidem: Vălişoara, Ilova (Ilhova), Sadova, Armeniş, Feneş, Rusca, Domaşnea, Cănicea.
138 Ibidem : Obreja, Glimboca, Ohaba Bistra, Zăvoi, Vaislova (Vislova), Cireşa Bistra (Çireş
Bistir), Ciuta (Çute ), Valea Mare.
139 Ibidem, p. 8: Var, Zerveşti, Dalci, Zlagna (Izlatna), Turnu Ruieni (Turna), Bolvaşniţa,
Cârpa, Vârciorova, Borlova.
140 Ibidem. Oraşul Lugoj a constituit punctul de plecare pentru înregistrarea localităţilor în
două grupe. Prima grupă reuneşte aşezările de la Sâlha, Boldur, Sinersig (Sinesik), Hodoş, Herendeşti
(Herendeşte), Visag (Visaka), Sacoşu Mare (Sukoş), iar cea de a doua satele Lugojel, Oloşag, Biniş şi
Turniçe (probabil Tornyafalwa, azi dispărut; vezi C. Suciu, op. cit., vol. II, p. 414), Honorici,
Dragomireşti, Valea Mare.
141 Ibidem, p. 7, 8.
142 I. Lukinich, op. cit., p. 361.