169 / 350
168
Arad. În acest caz, locul de trecere peste apele Mureşului, vadul, a menţinut şi
dezvoltat, prin funcţia sa strategică şi comercială, podul şi aşezarea de la Arad.
Refacerea podului de către marele vizir Köprülü Mehmed paşa, amintită frecvent în
conscripţia bunurilor sale pioase (
vakıf
)
115
, a însemnat de fapt recunoaşterea practică
a vadului de la Arad ca o constantă a mediului înconjurător. Din cercetarea formelor
de relief, a sistemului hidrografic şi a căilor de comunicaţie din această zonă
istorico-geografică rezultă că factorii amintiţi determină în mod firesc şi necesar
repartiţia densităţii populaţiei, constatare confirmată documentar şi de numărul
292 de aşezări omeneşti înscrise de autorităţile otomane între 23 octombrie 1557 –
12 octombrie 1558 în registrul de capitaţie (
djiziye
) al sandjakurilor Arad şi Cenad
116
din vilayetul Timişoara.
Aceeaşi constatare decurge şi din cercetarea registrului kadiului de Caransebeş şi
Lugoj din anii 1673–1675 şi pentru cea de a doua zonă istorico-geografică pusă în
discuţie, Banatul Lugojului şi Caransebeşului, anexat în 1658 vilayetului Timişoara.
Suma varietăţii şi particularităţilor formelor sale de relief, de sistem hidrografic şi
căi de comunicaţie a determinat, aşadar, formarea şi menţinerea neîntreruptă pe o
suprafaţă mult mai mare a celor 88 de aşezări omeneşti înregistrate de autorităţile
otomane. Acestea sunt situate între Sâlha, luată ca extremitate de nord-est, şi
Domaşnea-Cănicea, considerată drept limită de sud
117
. Modul acesta de delimitare nu a
fost o simplă întâmplare şi doar un rezultat al procesului de cucerire a Banatului de
câmpie din anul 1552, ci acţiunea cumulativă a factorilor istorici, geografici şi
demografici. Nu este vorba de o simplă delimitare a teritoriilor ocupate atunci de
otomani, de circumscrierea acelei părţi din Banatul Lugojului şi Caransebeşului
obţinută la Poartă de Petru Petrovici în 1554
118
, ci, în primul rând, de respectarea
unor constante ale mediului geografic. Concluzia se desprinde din reconstituirea
hotarelor care au despărţit, în Banat, principatul autonom al Transilvaniei de
vilayetul Timişoara întemeiat în 1552. Cu Sâlha începe hotarul dinspre nord al
principatului autonom, care continuă la Nevrincea, Valea Lungă, Harmadia, Cireşu
Timiş, Criciova, pe Valea Nădragului până la vârful Padeş şi mai departe până la
muntele Rusca
119
. Amplasarea deosebită pe pragul cristalin Domaşnea, care are
funcţia dublă de pas – cunoscut sub numele de Poarta Orientală – şi de cumpănă a
apelor dintre bazinul Cernei şi Timişului, înscrie, în mod firesc, satul Domaşnea cu
cătunul său Cănicea drept extremitate a hotarului de sud. Acesta pornea de la
Rusca, trecând prin Domaşnea – Cănicea, până la Verendin şi Luncaviţa
120
.
Şi în această zonă succesiunea firească a formelor de relief a determinat şi
ocrotit repartiţia densităţii populaţiei româneşti. Câmpia înaltă a Timişului, de
115
I. Karácson,
op. cit.
, p. 259, 267.
116
A. Velics – E. Kammerer,
op. cit.
, vol. II, doc. nr. CL, p. 194–202.
117
Vezi MTA Könyvtára Budapesta,
Keleti gyüjtemény, Török Keziratok, Qu. 62
, p. 7.
118
I. Lukinich,
Erdélyi terüléti változásai a török hoditás korában
, Budapesta, 1918, p. 139
menţionează Lugojul şi Caransebeşul, cetatea Jdioara cu localităţile Măciaş (Macskás), Tincova,
Zăgujeni, Ruginosu, Mal, Glimboca, Ravna, Obreja, Vârciorova, Apadia, Mehadia, Visag, Cuptoare,
Globurău, Cseba.
119
Ibidem
, p. 361.
120
Ibidem
.