165 / 350
164
derbendjiii
, slujitorii acestei instituţii în Banat au fost recrutaţi din rândul locui-
torilor satelor şi aşezărilor situate în părţile mai primejdioase ale drumurilor
strategice şi căilor comerciale. În Banat, această obligaţie cu caracter militar a mai
însemnat furnizarea şi întreţinerea cailor de poştă (
ulak
) şi, în anumite cazuri,
slujba de întreţinere a bacurilor s-a împletit cu cea de însoţire a călătorilor, de
îngrijire şi furnizare a cailor de schimb. Întocmai ca în Serbia
76
, slujba de
derbent
a
fost impusă creştinilor pe măsura ocupării treptate a unor ţinuturi din Banat, în
funcţie de nevoile de supraveghere şi pază a unor căi de comunicaţie. Este vorba de
locuitorii unor aşezări cu caracter rural (satele Haramul vechi, Kusić şi Jasenovo) şi
urban (Vârşeţ /Şemlit, Kovin şi Pančevo). În categoria
derbendjiilor
au fost incluşi
nu numai cei care se îndeletniceau cu întreţinerea drumurilor şi podurilor, precum
sătenii din Kusić şi Jasenovo
77
, cu trecerea călătorilor şi a bagajelor la schelele din
Haram, Kovin şi Panćevo
78
, ci şi locuitorii din Vârşeţ, obligaţi să întreţină un
număr de 9 cai de poştă (
ulak
) şi să-i însoţească pe călători, punându-le la înde-
mână 3 oameni şi 3 căruţe
79
. Întocmai ca cei din Serbia,
derbendjiii
din
sandjakul
Timişoara au răspuns material şi moral de integritatea şi siguranţa călătorilor şi a
bunurilor lor, aşa cum se precizează în regulamentul din 1579 al satului Kusić, aflat
pe drumul militar care lega căile strategice Timişoara – Vârşeţ şi Bila Crkva –
Moldova (Modava) şi Haram: „... «ei» sunt obligaţi să supravegheze şi să apere
trecătorile şi locurile primejdioase şi înspăimântătoare, să-i treacă pe călători teferi
şi nevătămaţi, fără ca să li se pricinuiască pagubă şi stricăciune, să-i păzească şi să-i
ocrotească!”
80
.
Izvoarele otomane cunoscute până în prezent nu îngăduie încă precizarea
anului în care unele aşezări din vilayetul Timişoara au dobândit statutul de
derbent
.
Din aceleaşi considerente nu se poate aprecia corect eficienţa slujbelor prestate de
locuitorii aşezărilor cu statut de
derbent
. Sigur este însă faptul că, în secolul
al XVI-lea,
derbendjiii
au asigurat circulaţia normală a bunurilor şi călătorilor,
îndreptăţind părerea lui Reinhold Lubenau potrivit căreia în Imperiul Otoman „se
păstrează o ordine destul de bună”
81
.
Toate exemplele analizate mai sus ilustrează în mod semnificativ raportul de
interdependenţă existent în a doua jumătate a veacului al XVI-lea între formele de
relief şi sistem hidrografic, pe de o parte, şi aşezările omeneşti din sandjakul
Timişoara, iar prin extindere în vilayetul cu acelaşi nume, pe de altă parte.
Spre deosebire însă de registrele de recensământ ale unor
sandjakuri
din
vilayetului Timişoara întocmite în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, numărul
76
O. Zirojevic,
op. cit.
, p. 176.
77
T. Halasi-Kun,
op. cit.
, p. 96–97, 113–114.
78
T. Halasi-Kun,
ibidem
, p. 117; idem,
Keve County and Ottoman Pançova Nahiyesi
în
Between the Danube and the Caucasus. Oriental Sources on the History of the Peoples of Central and
South Eastern Europe
, ed. György Kara, Budapesta, 1987, p. 121, 130.
79
T. Halasi-Kun,
Unidentified Medieval Settlements in Southeastern Hungary: Alba Ecclesia.
Castrum Er – Somlyó and Maxond
, în
Hungaro-Turcica. Studies in Honour of Julius Németh
, ed.
Gy. Káldy-Nagy, Budapesta, 1976, p. 298–299.
80
T. Halasi-Kun,
Krassó County ...,: II Kιraşova – Bιtιlnιk Nahiyesi
, p. 96–97.
81
O. Zirojević,
Carigradski drum od Beograda do Sofije (1459–1683)
, în „Zbornik Istorijskog
muzeja Srbije”, 7, 1970, p. 106.