150 / 350
149
reînnoiască într-o formulă amplă demersul său diplomatic. În martie 1590, el i-a
trimis la Timişoara pe solii săi, Gheorghe Theke şi Ioan Gyulay, pentru a apăra
posesiunile Transilvaniei
331
. În acelaşi timp, solul Transilvaniei la Istanbul,
Gheorghe Ravazdy, a avut misiunea ca, în schimbul unei mite însemnate (la început
5.000 de galbeni şi apoi încă 2–3.000 de galbeni), să obţină rezolvarea favorabilă a
litigiilor de frontieră, deopotrivă cu poruncile corespunzătoare în această privinţă
date
beglerbegului
de Timişoara
332
. Ne lipsesc încă izvoare referitoare la rezultatul
şi urmările acestor demersuri diplomatice. În schimb şirul de atacuri dezlănţuite în
1591 de câteva căpetenii de oşti – Şaban
aga
din Ineu asupra Miersigului (Oradea)
şi Urvişului, Hasan,
odabaşı
din Ineu asupra Căpâlnei şi Gintei, aga de Pădureni,
asupra Nojoridului, precum şi aga de Ineu asupra Urvişului de Beiuş – au avut
menirea să determine predarea cetăţii Dezna şi a Beliului. În realitate, toate aceste
atacuri au reluat strategia folosită fără sorţi de izbândă, în 1582 şi 1583, de begul
de Pădureni
333
. Atunci autorităţile otomane au fost nevoite să admită plângerile
oficiale prezentate de solul Transilvaniei, Ştefan Margay şi să ordone la sfârşitul
anului 1583
sandjakbegului
de Gyula încetarea atacului asupra cetăţii Dezna
334
.
Lăcomia spahiilor şi a autorităţilor otomane este dovedită şi de faptul că, în
1570, Derviş,
sadjakbegul
de Ineu nu s-a mulţumit cu o capitaţie (
djiziye
) în
valoare de 1400 guruşi, plătită de şapte sate, ci şi-a trimis oştenii pentru a le prăda,
înrobi şi a le lua vitele
335
. Nemulţumit de impozitele plătite de satele amintite,
sandjakbegul
le-a pretins prin Bali,
kapukehaya
sa, sume cu mult peste posibilită-
ţile lor materiale
336
, abuz care a antrenat protestul energic al principelui Ioan
Sigismund Zápolya. Intervenţia sa la Poartă a avut ca obiect nu numai revendicarea
acestor sate, ci şi protestele împotriva atacurilor dezlănţuite de
sandjakbegul
de
Ineu împotriva oraşelor şi târgurilor transilvane. De asemenea, informaţiile trimise
de Djafer,
beglerbegul
de Timişoara, în legătură cu cererile repetate ale principelui
de recunoaştere a stăpânirii sale asupra unor sate din
sandjakul
Ineu l-au determinat
pe sultan să ceară colaborarea părţilor în stingerea litigiilor. Prin urmare,
autorităţile otomane urmau să se informeze reciproc cu cele transilvane pentru a-i
descoperi şi pedepsi pe vinovaţi, dar şi pentru a pune capăt incursiunilor în
Transilvania
337
.
Atacurile împotriva posesiunilor Transilvaniei, asupra cărora s-a exercitat
uneori condominiul osmano-transilvan, au antrenat, din timp în timp, în funcţie de
gravitatea lor şi de protestele energice ale principilor, schimbarea autorităţilor
otomane din
vilayetul
Timişoara. În 1568, înlocuirea
beglerbegului
cu
sandjakbegul
de Cafa, Djafer, a fost concepută de sultanul Selim al II-lea ca o premisă favorabilă
pentru reglementarea hotarului cu principatul autonom. Totodată, această acţiune
administrativă s-a aflat în strânsă legătură cu recensământul desfăşurat în
sandjakul
331
Ibidem
, doc. nr. 460, p. 132.
332
Ibidem
, doc. nr. 461, p. 138.
333
S. Márki,
op. cit
., p. 13.
334
L. Haan, M. Zsilinski,
op. cit
., p. 179–181.
335
MÜD nr. 14, doc. nr. 540,
Colecţia Microfilme Turcia
, rola 1, cadre 635–636.
336
Ibidem
, doc. nr. 571,
rola cit
., cadru 634.
337
Ibidem
, doc. nr. 673,
rola cit
., cadru 632.