153 / 350
152
al IV-lea nu au vrut să ia în seamă contestarea precedentului creat în 1566 prin
stăpânirea acestor sate din
nahiya
Almaşului (Hălmagiu)
357
şi prin modificarea
frauduloasă a numărului lor. Nici darurile bogate şi nici amânările nu i-au mai slujit
lui Apafi, silit de sultan să predea, în 1670, satele revendicate în ordinea
înregistrării lor în conscripţie (
tahrir
).
Sandjakul
Ineu a dobândit pe această cale un
număr mult mai mare de sate transilvane, foste enclave ale principatului autonom,
întinzându-şi hotarele până la aşezările După piatră şi Chinteni
358
.
În această perioadă, Transilvania a fost nevoită să se împotrivească încercă-
rilor
vilayetului
Timişoara de a-şi muta hotarele dincolo de râul Marga. Atacurile
dezlănţuite de oştenii din Caransebeş asupra satului Bucova au impus, în 1675,
intervenţia principelui Mihai Apafi pe lângă beglerbegul de Timişoara, Ali paşa.
Acest demers a avut menirea de a reafirma drepturile sale de stăpânire şi de a
delimita, în funcţie de hotarul de pe râul Marga, aria de competenţă judecătorească
şi fiscală a fiecăruia dintre cele două părţi. Prin apărarea dreptului său de stăpânire
asupra satului Bucova şi prin excluderea ulterioară a imixtiunilor reciproce şi a
pagubelor pricinuite de oştenii din Caransebeş s-ar fi înlăturat, după părerea lui
Mihai Apafi, primejdia ocupării Transilvaniei până la Alba Iulia
359
.
Deşi urmările incidentului nu sunt cunoscute până în prezent, sigur este totuşi
faptul că atacurile îndreptate spre Haţeg şi lupta acerbă pentru încasarea dărilor nu
au încetat atât timp cât s-a manifestat fenomenul de condominiu. La 8 noiembrie
1687 a fost rândul
sandjakbegului
de Caransebeş şi Lugoj să se plângă principelui
împreună cu
sandjakbegul
de Ilia, de atacul dezlănţuit asupra sa şi a slujitorilor săi.
Dregătorii otomani fuseseră atacaţi în satul Mărul împreună cu slujitorii lor după
adunarea dijmei şi a celorlalte dări. De aceea
sandjakbegul
de Caransebeş i-a cerut
principelui Mihai Apafi I nu numai lămuriri în legătură cu implicarea sa în
asemenea atacuri, care primejduiau siguranţa drumurilor şi cărărilor, ci l-a amenin-
ţat şi cu anunţarea incidentului la Poartă
360
.
Aşa cum rezultă şi din rezoluţia dată la Poartă memoriului prezentat în anii
1678–1679 de solul Transilvaniei, Ştefan Naláczi, condominiul fiscal a fost izvorul
veşnicelor silnicii şi încălcări ale satelor transilvane de la hotarul
vilayetului
Timişoara, deşi s-au dat porunci ca ele să „nu fie oprimate «căci ar fi fost»
potrivnic şeriatului şi legii”
361
.
Aceste aspecte ale condominiului osmano-transilvan pun în lumină amploa-
rea şi profunzimea implicaţiilor sale social-economice din a doua jumătate a
veacului al XVII-lea. Numeroasele dări şi sarcini feudale pretinse iobăgimii din
satele transilvane anexate
vilayetului
Timişoara în condiţiile în care atacurile îi
sporeau nesiguranţa existenţei sale sunt în măsură să definească gradul exploatării
sale şi conţinutul real al stăpânirii otomane.
357
T. Orthmayer, J. Szentkláray,
op. cit
., p. 164, n. 2.
358
A. Szilády, S. Szilágyi,
op. cit
., vol. VII, p. 10; S. Szilágyi,
Monumenta Comitialia
,
vol. XV, p. 18; S. Gergely,
Teleki Mihály
, vol. V, p. 467.
359
Instrucţiunea de solie la beglerbegul de Timişoara dată în jurul anului 1675, concept
original la Muzeul Ardelean,
Grammatophylacium Transylvanicum
, vol. XIII.
360
A. Szilády, S. Szilágyi,
op. cit
., vol. XIII, doc. nr. CCXIV, p. 279.
361
T. Gemil,
Relaţiile Ţărilor Române
..., doc. nr. 160, p. 351.