Istoria Banatului Otoman

152 / 350

151
În pofida efectelor sale negative, condominiul a devenit, după amputările
teritoriale masive suferite de Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
soluţia unică prin care nobilimea a încercat să încaseze, măcar în parte, veniturile
sale. Întemeindu-se pe precedent şi obicei, solul Transilvaniei, aplicând instrucţiu-
nile primite la 13 iunie 1661, trebuia să convingă autorităţile otomane, de
necesitatea revenirii la vechiul model, creat cu un secol în urmă, cel al dublei
stăpâniri a regiunilor Ineu şi Oradea. În pledoaria sa, el urma să invoce condomi-
niul drept o „reglementare veşnică”, intrată astfel în obicei, o repratiţie a dărilor şi
slujbelor cuvenite între nobilii transilvani şi stăpânii otomani349.
Din punct de vedere otoman, condominiul era însă de neconceput în
teritoriile cucerite şi anexate vilayetelor Timişoara şi Oradea. După cucerirea
cetăţii Oradea (1660), supunerea de bunăvoie, chemarea cuceritorilor şi, în unele
cazuri, chiar recurgerea la violenţă şi atac pentru a obliga şi alte aşezări să accepte
stăpânirea otomană reflectă opţiunea politică şi socială a ţăranilor români din
Bihor, Sălaj şi Sătmar. În astfel de împrejurări, sandjakbegul de Ineu a încercat în
toamna anilor 1662–1663 să impună dări asupra ţinutului Baia de Criş din
Zărand350, ţinut nesupus încă. În acelaşi timp, pustiirile comise în comitatul
Dăbâca351 şi în unele comune din districtul Chioar352, la care s-a adăugat ameninţarea
adresată satului Lăpuş, i-au silit pe locuitorii înspăimântaţi să se retragă fie la
Chioar, fie în păduri, „dat fiind că nu mai îndrăznesc să locuiască în casele lor din
pricina spaimei mari”353. De aceste împrejurări s-au folosit locuitorii palăncii
Coşteiul de Sus (Făget), supuşi ai beglerbegului de Timişoara, pentru a ataca şi
devasta satul Cusuiş din ţinutul Beiuşului. Dimensiunile înregistrate de un astfel de
jaf l-au silit pe principele Mihai Apafi să ceară, la sfârşitul anului 1664, prin solul
său de la Istanbul, Ştefan Naláczi, ordinul strict al sultanului de a opri şi înlătura
atacurile, pedepsindu-i totdată pe cei vinovaţi354. Atacul a coincis, pe de o parte, cu
strădaniile autorităţilor otomane de a pune capăt cu totul, după pacea de la Vásvár
(1664), dublei impuneri a iobagilor din teritoriile ocupate. Pe de altă parte, stările
privilegiate au încercat să stăvilească înaintarea otomană „paşnică” pe teritoriul
Transilvaniei, legiferând, în dieta întrunită la Alba Iulia la 25 iunie 1669, interdicţia
de a se coloniza satele pustiite Cetan şi Răzbuneni din regiunea Dej355, care
fuseseră supuse de otomani. Interdicţia s-a aflat în strânsă legătură şi cu rezistenţa
îndelungată (1664–1670) opusă de principele Mihai Apafi faţă de sporirea abuzivă
de la 40 la 49 şi ulterior la 62 a numărului de aşezări din jurul Ineului, revendicate
de otomani356. Nici marele vizir Köprülüzade Ahmed paşa şi nici sultanul Mehmed
349 A. Szilády, S. Szilágyi, Török-Magyarkóri..., vol. V, doc. nr. CCLXXXIII, p. 493.
350 Ibidem, doc. nr. LIII, p. 86–87.
351 S. Gergely, Teleki Mihály levelézese, Budapesta, 1910, vol. II, p. 423.
352 Ibidem, p. 478.
353 Ibidem, p. 649 şi 655.
354 V. Veliman, Documente turco-osmane privnd vilayetul (eyaletul) Timişoara , în „Revista
Arhivelor”, vol. XLVII, 4, 1985, doc. nr. 4, p. 425.
355 S. Szilágyi, Monumenta Comitialia, vol. XIV, Budapesta, 1889, p. 423–425.
356 T. Orthmayer, J. Szentkláray, Történelmi adattár Csanád-egyházmegye hajdana jelenéhez,
vol. 2, Timişoara, 1872, p. 161, n. 1; I. Karácson, op. cit., doc. nr. 287, p. 277.