Istoria Banatului Otoman

149 / 350

148
somaţi să oprească orice atac asupra satelor din principatul Transilvaniei 323.
Amestecul lui Davud paşa, beglerbegul de Timişoara, în teritoriul transilvan nu a
încetat nici după această poruncă, devenind din nou obiectul unor cereri amănunţite
prezentate sultanului de către solul ardelean la Poartă. La cererea reprezentantului
diplomatic al Transilvaniei, sultanul Murad al III-lea a emis la 13 noiembrie 1582
un ordin prin care a interzis atacul şi amestecul „contrar legământului, în satele şi
în treburile raialelor lor, care erau pendinte de principatul Transilvaniei”324. Încăl-
cări de hotar, înrobiri de prunci, însoţite şi de uciderea unor supuşi ai Transilvaniei,
au fost săvârşite şi după acest ultim ordin de către Gazanfer, sandjakbegul de Ineu.
A fost nevoie de o nouă plângere a solului Transilvaniei pentru ca Murad al III-lea
să-i ordone, la 12 august 1583, beglerbegului de Timişoara cercetarea cu luare
aminte a tuturor acelora care fuseseră luaţi în captivitate. Beglerbegul avea să-i
elibereze pe robii convertiţi la Islam, iar pe copiii creştini să-i trimită înapoi în
Transilvania325.
Devastarea Belfinului din 1586 a premers doar cu doi ani alte ameninţări ale
agalelor în Gyula adresate satelor: Biharea, Beiuş, Suplacul de Tinca, Cheşa,
Voievozi, Bichigiu326. Situaţia nu s-a îmbunătăţit nici în anii următori, dat fiind că
au fost atacate: în 1589 Beliul, în 1590 Prisaca, iar în 1591 Nuşfalăul. Ameninţările
au însoţit din nou cererea de supunere din 1591 trimisă Beiuşului şi satelor Botfei,
Biharea şi Sânianoş, care nu figurau în defterul lui Halil beg şi nici nu fuseseră
vreodată înregistrate327.
Totodată, partea Banatului aflată sub autoritatea principatului autonom, ca şi
comitatul Hunedoara, au devenit ţinta atacurilor otomane şi a încercărilor de
supunere. În 1589, în vremea în care se plăteau dările, satul Ciura, aşezat între
Lugoj şi Nevrincea, a fost atacat, cu acordul tacit al lui Sinan paşa, beglerbegul de
Timişoara328. Acesta nu numai că nu a dat curs cererii principelui Sigismund
Báthory de a-i slobozi pe robii închişi în cetatea Făget, ci a revendicat stăpânirea
acestui sat, înscris în defter cu 38 de ani în urmă. De altfel el a mai pretins,
invocând „clasicul defter al lui Halil paşa”, stăpânirea asupra satelor Roşcani,
Mihăeşti, Lăpugiul de Sus, Gurasada şi Tămăşeşti, pe care sandjakbegul de Ineu
voia să le supună329. De asemenea, expunerea revendicărilor oficiale otomane în
corespondenţa purtată de Sinan paşa cu principele Transilvaniei din toamna anului
1589 fusese precedată de atacurile şi samavolniciile acestui sandjakbeg: „nu
încetează să se poarte de parcă ar fi pe pământul Puterniciei Sale pentru care dau
Puterniciei Sale dare”...330.
Eşuarea tratativelor purtate în septembrie şi octombrie 1589 prin solii
Balthazar Bogáthi şi Cristofor Torma, trimişi la Timişoara, l-a silit pe principe să
323 MÜD nr. 42, doc. nr. 255, p. 52.
324 MÜD nr. 48, doc. nr. 481, Colecţia Microfilme Turcia, rola 18, cadrul 718.
325 MÜD nr. 51, doc. nr. 125, ibidem, rola 18, cadrul 29: „Dacă au devenit musulmani, să-i pui
în libertate iar dacă nu au devenit, să-i expediezi celui <principelui> din Transilvania”.
326 I. Lukinich, op. cit., p. 177 şi L. Borcea, op. cit., p. 193.
327 L. Hasan, M. Zsilinski, op. cit., vol. II, p. 211.
328 Fr. Pesty, Krassó vármegye története, vol. IV, Budapesta, 1883, doc. nr. 458, p. 129.
329 Ibidem, doc. nr. 460, p. 132; doc. nr. 461, p. 139–140.
330 Ibidem, doc. nr. 457, p. 128.