139 / 350
138
folos principelui, ca unul care se născuse într-un ţinut de margine. Acelaşi scop l-a
avut şi scrisoarea lui Murad al III-lea, care i-a dus la cunoştinţă principelui Báthory
ordinul trimis recenzorilor, precum şi
beglerbegilor
de Timişoara şi Buda, „de a nu
include, contrar
defterului
lui Halil beg, în noul
defter
nici un sat din satele şi
oraşele care aparţin din trecut Transilvaniei, ci să procedeze potrivit
defterului
lui
Halil beg”
263
. Dealtminteri ordinul sultanului de zădărnicire a abuzurilor şi atacurilor
asupra ţinuturilor şi persoanelor din
vilayetele
Timişoara şi Buda a dobândit un
caracter paradoxal, dat fiind că Şaban, aga de Ineu, a jefuit satele transilvane
Botfeiu şi Tăgădău
264
.
Acţiunea propriu-zisă şi modul de desfăşurare a recensământului în secolul
al XVII-lea nu s-au redus doar la copierea vechilor condici. Abuzuri au fost
săvârşite în prima decadă a acestui veac de către unii timarioţi din
vilayetul
Timişoara, care au fost aduse la cunoştinţa sultanului Ahmed I. De aceea begler-
begul de Timişoara a primit, la 19 iunie 1609, somaţia de a-i ancheta şi pedepsi pe
vinovaţii care au atacat, jefuit şi luat în prinsoare locuitori din satele Transilvaniei.
Beglerbegul trebuia să restituie bunurile şi proviziile confiscate şi să-i elibereze pe
prizonieri
265
. Ne lipsesc însă date certe pentru urmările imediate de ordin teritorial şi
fiscal ale retrocedării, în 1616, a cetăţilor Lipova, Şoimuş, Vărădia de Mureş, Făget,
Margina, Arad, Mănăştiur şi ale ocupării banatului Lugojului şi Caransebeşului de
către trupele şi autorităţile otomane în 1658. Cu toate acestea, fiecare amputare
teritorială a Transilvaniei a fost urmată de un recensământ al populaţiei şi al
izvoarelor de venit din ţinuturile anexate. Încercarea de delimitare comună din anul
1618 a hotarului
vilayetului
Timişoara cu principatul Transilvaniei reprezintă
dovada directă şi consecinţa imediată a recensământului efectuat după reocuparea
cetăţilor şi pertinenţelor lor în 1616 de autorităţile otomane. Dar delimitarea hota-
relor şi reglementarea pe această cale a litigiilor de proprietate a eşuat din pricina
menevrelor abile ale oştilor otomane cantonate în cetatea Gyula, interesate în
menţinerea stării de nesiguranţă, care le înlesnea extinderea pretenţiilor şi asupra
unor venituri aparţinând anumitor sate din Transilvania. În mod îndreptăţit, princi-
pele Gabriel Bethlen a insistat asupra ducerii la bun sfârşit a stabilirii hotarului
începută în 1618, „căci astfel niciodată nu va fi o stare de linişte”
266
.
Litigiile fiscale şi incidentele de graniţă au continuat decenii la rând, cu
încuviinţarea tacită a
beglerbegului
de Timişoara, care nu a luat în seamă cererile
repetate ale principelui Gheorghe Rákóczy I de a le pune capăt. În cele din urmă, la
29 iulie 1634, principele a protestat, în scrisoarea sa adresată serdarului Murteza
paşa şi prezentată sultanului Murad al IV-lea, împotriva atacurilor dezlănţuite de
oştenii din Timişoara şi Lipova asupra unor sate transilvane, dintre care unul se afla
lângă Lugoj. Gheorghe Rákóczy I a reclamat în mod îndreptăţit nu numai jaful,
ducerea în robie a unor locuitori din acele sate, ci şi comportamentul şi
263
Ibidem
.
264
L. Haan, M. Zsilinsky,
op. cit
., p. 211.
265
T. Gemil,
Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente turceşti 1601–1712
,
Bucureşti, 1984, doc. nr. 46, p. 144–145: „în această privinţă ai devenit răspunzător şi vinovat”.
266
A. Szilády, S.
Szilágyi, Török-Magyarkóri Állam Okmánytár
, vol. III, doc. nr. CXXXVIII,
p. 202.