Istoria Banatului Otoman

134 / 350

133
otomane, în mod abuziv, asupra teritoriilor învecinate din principatul autonom, prin
recensământul izvoarelor de venit şi a populaţiei impozabile. Extinderea lentă, pe
această cale, a hotarelor otomane a dus nu numai la interferenţa lor cu cele ale
principatului autonom, ci şi la lupta acerbă pentru încasarea impozitelor. Condominiul
a apărut, aşadar, din suprapunerea a două acţiuni contrare: prima, de sporire
continuă a veniturilor vilayetului Timişoara, cea de a doua, de încasare a dărilor
tradiţionale de către nobilimea transilvană. Caracterul diametral opus şi exclusiv al
intereselor foştilor stăpâni (nobili, principi transilvani), al administraţiei habsburgice,
ca şi al proprietarilor de pământ otomani (timarioţi, zaimi) justifică atât argumentele
istorice şi juridice invocate de fiecare în parte, cât şi acceptarea condominiului ca o
soluţie de compromis temporar. Nobilii deposedaţi atât în urma expediţiilor
otomane din 1552 cât şi apoi, datorită campaniilor din 1658 şi 1660, nu au renunţat
niciodată la proprietăţile pierdute şi nici la veniturile lor. Este deosebit de
semnificativ faptul că, la 20 ianuarie 1553, dieta întrunită la Cluj a legiferat cererea
stărilor privilegiate, înaintată lui Ferdinand I de Habsburg, de a li se restitui toate
ţinuturile de graniţă ocupate de otomani care urmau să fie eliberate de trupele
imperiale232. Hotărârea dietei a prefigurat, dar fără sorţi de izbândă, încercarea
reprezentanţilor stăpânirii imperiale din Transilvania de a obţine, prin tratative şi
daruri, în septembrie-octombrie 1552, restituirea cetăţilor şi ţinuturilor de la Mureş
şi Tisa ocupate de armata otomană233.
Nici nobilimea banatului Lugojului şi Caransebeşului nu a vrut în nici un
chip să renunţe la proprietăţile ei, fapt dovedit fără putinţă de tăgadă de lupta sa
neîncetată purtată cu autorităţile imperiale începând cu anul 1688. Nesocotirea
cererilor insistente, argumentate din punct de vedere juridic şi istoric, care au fost
adresate comandantului trupelor imperiale în anii 1688–1699234, a dat naştere, după
transformarea Banatului în domeniu nemijlocit al Coroanei habsburgice, unui şir de
procese purtate, până în ultimul sfert al veacului al XVIII-lea de familia Măcicaş de
Tincova şi Bethlen de Ictar.
În concepţia islamică şi otomană, înscrierea unui sat sau a unui domeniu în
condicile imperiale (defter-i hakani) excludea orice posibilitate de retrocedare a
lor235 foştilor stăpâni – nobili sau principi transilvani – şi a justificat astfel apariţia
condominiului fiscal. Halil beg a încheiat în 1554, din ordinul sultanului Süleyman
Kanuni, primul recensământ al izvoarelor de venit şi al populaţiei impozabile, care
a dat naştere primelor litigii de proprietate şi de hotar între vilayetul Timişoara şi
principatul Transilvaniei. În condiţiile cuceririi Banatului de către otomani, în iulie-
august 1552, a fost cât se poate de firesc ca primul recensământ să fie întocmit sub
supravegherea vizirului Ahmed paşa236, comandantul trupelor otomane şi a
232 S. Szilágyi, op. cit., vol. I, Budapesta, 1875, doc. nr. XXIII, p. 440: „ut maiestas sua eisdem
Nobilibus interim... loca finitima per Turcas capta liberabuntur, de loco illias ad habitandum
deputando providere dignetur”.
233 Ibidem, doc. nr. XVIII, p. 425 şi doc. nr. XX, p. 429.
234 Costin Feneşan, Comitatul Severinului la sfârşitul secolului al XVII-lea, Tibiscum”,
vol. VII, Caransebeş, 1988, p. 189–226.
235 M.A. Mehmet, Documente turceşti..., vol. I, doc. nr. 31, p. 46.
236 K.888, fila 347a–347b, microfilm cit., cadrul 349.